Dragii mei, hai să vorbim deschis, ca între români care s-au trezit într-o dimineață cu o etichetă lipită pe frunte, fără să o fi cerut. Nu ți-a cerut nimeni acordul. Pur și simplu ai intrat într-o conversație, ai trecut pe lângă o masă sau ai dat bună ziua cuiva și… gata. Ai fost clasificat.

„A, lasă-mă cu aia, noroc cu bărbatu-su că se descurcă bine”, „Dă-i pace lu’ ăla, că trăiește din beneficii” sau „N-are cum să fie așa, sigur e ceva la mijloc”. Replici pe care le auzim mult prea des. Asta nu mai e simplă bârfă. E etichetare rapidă, de supermarket. Ți se pune codul de bare și ești așezat direct în raftul „succes”, „ratat”, „norocos”, „leneș” sau „prea bine ca să fie adevărat”. Și cazul e rezolvat. Nu mai e nevoie să afli povestea persoanei, prin ce a trecut, de câte ori a căzut și de câte ori s-a ridicat. Eticheta e comodă, pentru că ne scutește de efortul de a înțelege.

De ce facem asta? Nu știu dacă există un singur răspuns. Dar, de multe ori, este mai ușor să vorbim despre viața altuia decât să ne ocupăm de a noastră. Ne liniștește să găsim explicații simple pentru succesul cuiva și ne e greu să recunoaștem: „Nu știu.” Ce mă surprinde cel mai tare e altceva.

În cele mai multe cazuri, persoana despre care vorbim nici măcar nu ne influențează. Dacă mâine ar dispărea din peisaj, existența noastră ar continua aproape la fel. Atunci de ce îi purtăm numele prin atâtea conversații? De ce simțim nevoia să avem o părere despre oameni care nu ne afectează aproape deloc? Eticheta rămâne cea mai ieftină formă de cunoaștere. Costă trei cuvinte și ne dă iluzia că am înțeles un om pe care, de fapt, abia dacă îl cunoaștem.

În diaspora asta mică și zgomotoasă ne știm prea mult unii pe alții fără să ne cunoaștem cu adevărat. Auzim câteva fragmente și completăm restul din imaginație, cu presupuneri care, adesea, n-au legătură cu realitatea. Rezultatul este o atmosferă în care omul se simte judecat înainte să deschidă gura, succesul pare suspect, iar mediocritatea devine varianta cea mai sigură. Toți suntem eroi în propria poveste și judecători în povestea celorlalți.

Eu zic să încercăm altceva. Nu e nevoie să ne îmbrățișăm și să ne facem poze cu inimioare. E suficient să ne vedem mai mult de treaba noastră. Când nu poți să încurajezi pe cineva, măcar lasă-l în pace. Dă-i șansa să fie un om întreg, nu o frază de trei cuvinte. Pentru că eticheta pe care i-o lipim azi altuia, mâine ni se poate lipi nouă. Și doare mai tare decât ne imaginăm.

Data viitoare când îți vine să zici „A, aia…”, „Ăla e genul care…”, oprește-te o secundă. Respiră. Amintește-ți că și tu porți o etichetă pe frunte, pusă de cineva care nu știe nici măcar un sfert din povestea ta.

Hai să fim oameni, nu etichete.