În spațiul public, violența domestică este adesea tratată emoțional, fragmentar sau strict reactiv: apare în știri când există un caz extrem și dispare rapid din agenda reală a deciziilor. Ce lipsește aproape constant din discuție este mecanismul: cine face ce, când, pe ce bază și cu ce responsabilitate asumată.

Parcursul Vioricăi Țîmbalari este relevant tocmai pentru că traversează două lumi care rareori se întâlnesc onest: societatea civilă și instituția publică. Nu vorbim despre activism ca discurs, ci despre ce se întâmplă atunci când un proiect construit „din afara sistemului” ajunge să fie confruntat cu limitele, fricile și inerțiile statului.

Violența domestică nu este o problemă de empatie, ci una de arhitectură instituțională. Atunci când poliția vede, dar nu preia, când asistența socială așteaptă confirmări, iar sistemul medical tratează doar consecința, nu cauza, victima rămâne suspendată într-un gol procedural. Exact în acest spațiu gri se produce eșecul statului: legi care nu sunt foarte clare sau nu sunt aplicate, legi care lasă un loc prea mare de interpretări și acțiuni ale autorităților care întârzie să apară, ba chiar, de multe ori încurajează victimele să renunțe la acuzații.

Interviul cu Viorica Țîmbalari ridică o miză incomodă: ce înseamnă, concret, să transformi violența din „excepție tragică” în politică publică funcțională? Ce presupune să treci de la intervenții punctuale la un sistem care previne, monitorizează și răspunde coerent? Și mai ales: cine își asumă decizia atunci când fiecare verigă preferă să nu fie „prima”?

Există și o tensiune legitimă între așteptările publicului și realitatea instituțională. Oamenii cer rezultate rapide, soluții radicale, pedepse exemplare. Instituțiile lucrează cu date, proceduri, timp și rezistență internă. Undeva între aceste două presiuni apare riscul ca violența să fie doar un bun subiect de discuție, un bun subiect pentru media, fără ca victimele să fie cu adevărat protejate.

Această discuție este despre funcționare, despre ce se întâmplă când cineva refuză să „rezolve cazuri” pentru a forța sistemul să funcționeze corect. Despre ce înseamnă să construiești trasee clare pentru victime și despre cât de greu este să schimbi un reflex instituțional într-un domeniu în care frica de asumare costă timp, iar timpul costă vieți.

Înainte de funcția publică și de politicile pe care le coordonează astăzi, Viorica Țîmbalari a început acest drum în Franța, la Paris, din afara sistemului. Platforma Ofemeie.com a apărut inițial ca un spațiu de sprijin și conexiune dedicat româncelor și moldovencelor din diaspora, în special celor din Franța, unde experiența migrației, izolarea și vulnerabilitatea socială făceau ca violența să rămână adesea invizibilă. De acolo, munca ei a trecut treptat din zona civică în cea instituțională, iar astăzi activează în cadrul politic, coordonând politici publice într-unul dintre cele mai sensibile domenii: violența domestică.

Interviul cu Viorica Țîmbalari deschide o conversație rară și necesară despre de ce sistemele eșuează și ce se întâmplă atunci când cineva încearcă să le oblige să funcționeze.

Corina: Ai construit Ofemeie.com din zona societății civile. Când ai trecut în instituție publică, care a fost primul șoc: birocrația, rezistența internă sau presiunea politică?

Viorica: Primul șoc nu a fost birocrația, ci ritmul schimbării.

Trecerea la sistemul public a însemnat, de fapt, construirea unei instituții care nu a existat până atunci. Și a fost greu să învăț să gândesc mare, strategic, la nivel de sistem. În societatea civilă poți construi rapid. Într-o instituție publică, fiecare pas trebuie să fie legal, coordonat și asumat de mai mulți actori. Mai ales în domeniul violenței, care nu este și nu poate fi problema unui singur minister sau a unei singure instituții, este un domeniu profund intersectorial. Nu este suficient ca poliția să acționeze bine, dacă asistența socială sau sănătatea nu intervin. Dacă o verigă nu funcționează, răspunsul devine fragmentat și, implicit, ineficient. Al doilea șoc a fost frica internă de asumare, nu neapărat rezistența, ci teama de a lua decizii într-un domeniu extrem de sensibil. Presiunea politică există, dar problema reală a fost inerția unui sistem obișnuit să trateze violența ca excepție, nu ca politică publică.

Corina: Ofemeie.com a fost platformă, comunitate, voce. Spune-mi concret: care sunt trei rezultate măsurabile (nu impresii) pe care le poți pune pe masă din proiect, cifre, cazuri soluționate, parteneriate, continuitate.

Viorica: Ofemeie.com nu a fost un ONG clasic, ci o platformă de comunitate și conexiune. Asta se vede în rezultate concrete:

1. Peste 14.000 de femei din diaspora și din Republica Moldova și România conectate într-un singur spațiu activ, constant, pe o perioadă de mai mulți ani.

2. Cazuri reale de femei care au cerut ajutor, inclusiv sprijin juridic și psihologic, și care au reușit să iasă din relații abuzive tocmai pentru că nu au mai fost izolate. Altele au devenit active online, au creat afaceri, au schimbat profesii sau și-au schimbat complet viziunea asupra propriei vieți.

3. Crearea unei rețele funcționale a diasporei feminine, care până atunci era fragmentată. Pentru prima dată, femei din diferite țări au vorbit coerent despre aceleași probleme și au acționat împreună.

Corina: În zona anti-violență, multe proiecte „sună bine”, dar nu schimbă sistemic nimic. Care a fost cel mai dur eșec al tău pe Ofemeie.com și ce ai fi făcut diferit dacă o luai de la capăt?

 

Viorica: Depinde după ce indicatori spunem că „nu se schimbă nimic”.

Violența există de sute de ani, iar chiar și țările dezvoltate continuă să se lupte cu acest fenomen.

Datele globale arată dur: până la 7 din 10 femei sunt afectate, într-o formă sau alta. Eu mă uit la cifre. Iar cifrele din Republica Moldova arată că a crescut încrederea femeilor în stat: numărul raportărilor către poliție crește anual cu aproximativ 10–15%. Asta înseamnă că ceva se mișcă. Se schimbă rapid mentalitatea unei națiuni? Nu. O poate schimba un singur om? Cu siguranță nu. Schimbarea sistemică apare doar atunci când toți punem prevenirea violenței ca prioritate.

Corina: Azi conduci o agenție care coordonează politici publice pe un subiect sensibil. Cum răspunzi celor care spun că statul „bifează rapoarte”, dar victimele rămân tot singure?

Viorica: Critica este parțial corectă. Rolul meu nu este să o neg, ci să mut statul din zona de bifare în zona de funcționare. Victimele rămân singure acolo unde instituțiile nu comunică între ele. Exact acolo intervenim: prin coordonare reală, date, trasee clare și responsabilități asumate. Nu prin rapoarte goale, ci prin mecanisme care funcționează în practică.

Sigur, pentru femei rapoartele nu contează. Contează ajutorul. Dar pentru instituții, datele sunt esențiale: fără ele nu știm ce funcționează și ce nu. Victimele au nevoie de un sistem bine pregătit și empatic asta construim acum.

Corina: Ai trăit și în Franța (diaspora/Paris). Ce ai văzut acolo, în sistemul de sprijin sau mentalitate, pe care Moldova încă nu reușește să copieze nici măcar la nivel de minim? (și de ce nu reușește?)

Viorica: Două lucruri esențiale:

1. – reflexul instituțional: nu se discută dacă este violență, ci cine preia cazul;
2. – respectarea rolurilor: fiecare instituție știe exact ce are de făcut și când. Moldova nu duce lipsă de legi. Duce lipsă de disciplină instituțională și de asumare. Avem cadrul, dar nu avem încă reflexul de a-l aplica constant.

Corina: În intersecția dintre activism și funcție publică, apare inevitabil întrebarea de credibilitate: cine te-a evaluat concret pentru numire și care au fost criteriile? Ce le spui celor care suspectează o numire „de rețea”?

Viorica: Nu înțeleg ce înseamnă „numire de rețea”. Agenția a fost creată la inițiativa vicepreședintei Parlamentului, Doina Gherman, cea care a luptat pentru ratificarea Convenției de la Istanbul. Convenția prevede clar necesitatea unei instituții specializate. La propunerea ei către prim-ministru au fost discutate mai multe candidaturi, femei active din Republica Moldova. Unele nu au dorit, altele au refuzat din motive salariale. În final, mi s-a propus mie. Da, este o numire politică. Sunt membră a partidului de guvernare din 2016. Tot eu, împreună cu alte femei, am creat organizația de femei PAS, care a promovat constant politici anti-violență. Prin inițiative precum Linia Roșie și Ofemeie.com, inclusiv din diaspora (Franța), am lucrat ani la rând pe acest subiect, la fel și prin ONG-uri din Moldova. Guvernul a încurajat întoarcerea diasporei acasă. Eu sunt unul dintre aceste cazuri.

Corina: Care e prima decizie pe care ai luat-o ca director care ți-a adus opoziție reală? Ce ai atins și pe cine ai deranjat?

Viorica: Prima decizie a fost clarificarea mandatului ANPCV și refuzul de a gestiona cazuri individuale. A deranjat pentru că a scos la iveală cine trebuia să intervină și nu o făcea. Au existat multe tensiuni și când am lucrat la pachetul legislativ care astăzi este Legea 252. Nu toate instituțiile l-au susținut, dar am mers înainte, pentru că eu lucrez pentru femei.

Corina: În domeniul violenței domestice, cifrele sunt una, realitatea din spital/poliție/asistență socială e alta. Unde se rupe cel mai des lanțul și cine își pasează responsabilitatea?

Viorica: Între identificare și intervenție. Toți văd violența, dar puțini vor să fie primii care își asumă cazul. Responsabilitatea se pasează între poliție, asistență socială și sistemul de sănătate, iar victima rămâne prinsă la mijloc, fără un traseu clar. De aceea, una dintre primele decizii ale agenției a fost dezvoltarea sistemului VioData, care va face vizibil traseul victimei, va reduce timpul pierdut și va permite monitorizare și coordonare reală.

Corina: Există o discuție incomodă: uneori comunitatea cere „pedeapsă exemplară”, alteori cere „împăcare” și pune presiune pe victimă. Tu, ca instituție, cum te lupți cu cultura asta fără să devii moralizatoare?

Viorica: Nu moralizăm. Lucrăm cu reguli clare și cu un principiu ferm: siguranța victimei este prioritatea zero. Schimbarea nu vine din discursuri emoționale, ci din proceduri care nu mai lasă loc de presiune asupra victimei, indiferent din ce direcție vine aceasta.

Corina: Dacă peste 12 luni cineva te întreabă „ce ai schimbat concret?”, ce indicatori ai vrea să poți raporta public fără să fie PR: timp de reacție, acces la servicii, coordonare instituțională, cazuri monitorizate?

Viorica:

1.   – timp de reacție mai scurt între semnalare și intervenție;

2. – mai multe cazuri coordonate, nu pasate între instituții;

3. – date reale, nu estimări;

4. – mai puține victime care renunță pentru că nu știu unde să meargă;

5. – profesioniști mai empatici și centrați pe nevoile victimei;

6. – mai multă prevenire, nu doar intervenție în criză.

Dacă aceste lucruri se vor vedea în cifre și în trasee mai clare pentru femei, atunci voi putea spune că am schimbat ceva real.