În Statele Unite, succesul individual și construcția comunitară au o relație pe care Europa de Est nu a reușit întotdeauna să o reproducă. Oameni care au construit companii, cariere sau averi intră în board-uri, donează, creează fundații și își pun rețelele profesionale în slujba unor proiecte care continuă dincolo de ei. Pentru Mihai Lehene, aproape un sfert de secol petrecut în America a transformat această mentalitate într-un model de lucru.

Plecat din Zalău și ajuns în Statele Unite în 2002, Mihai Lehene a făcut un master în Computer Science la University of Illinois din Chicago, a lucrat la Bank of America și a petrecut apoi 12 ani în high-frequency trading pe piețele financiare. Experiența americană i-a schimbat modul de a privi performanța, disciplina și responsabilitatea, dar nu și locul spre care spune că vrea să îndrepte ceea ce a învățat. „România e ceea ce vreau construit cu meseria asta. […] Deci sunt tot mai aproape de România ca proiect, și folosesc America drept manual”, spune el în acest interviu.

Din această combinație între identitatea românească și mentalitatea americană de construcție a apărut Romanian United Foundation (RUF), organizație pe care a fondat-o și pe care o conduce ca președinte. Ideea de United din nume poate părea simplă. În practică, Mihai Lehene spune că a descoperit exact contrariul. Românii se unesc atunci când există un proiect, un termen și un rezultat concret.

L-am cunoscut personal pe Mihai Lehene în februarie, la Londra, iar ceea ce m-a impresionat atunci a fost mai ales structura pe care el și echipa sa au construit-o în jurul Romanian United Foundation și mecanismele prin care încearcă să transforme o comunitate numeroasă într-una care chiar funcționează împreună. Am vorbit cu el despre ce a învățat din mentalitatea americană, de ce încrederea rămâne una dintre marile probleme ale comunităților românești, ce a descoperit încercând să aducă împreună români din țări și generații diferite și de ce o rețea de 200.000 de oameni poate însemna foarte puțin dacă între ei nu există încredere și proiecte concrete.

RUF a crescut la peste 15.000 de membri din întreaga lume, iar în jurul fundației au apărut proiecte prin care români din țări, generații și industrii diferite încearcă să transforme apartenența la aceeași comunitate în colaborare. Mihai vorbește însă surprinzător de puțin despre unitate ca ideal și mult mai mult despre infrastructură, responsabilitate, transparență și încredere. Pentru el, o comunitate mare care nu produce nimic împreună, rămâne doar o audiență.

Aceeași logică stă și în spatele RoSummit26, Summitul Comunității Române, organizat în zona Chicago între 18 și 20 septembrie, cu 19 septembrie ca zi principală. Miza declarată nu este o sală plină sau un nou exercițiu de networking, ci ceea ce rămâne după ce participanții pleacă acasă, cu alte cuvinte îi interesează mai mult cine și-a asumat un proiect, ce trebuie făcut și cine va verifica rezultatele peste șase luni?

În această ediție din Dosar de Antreprenor, am vrut să aflăm ce se întâmplă atunci când aplici o parte din mentalitatea americană unei probleme profund românești. Cum construiești încredere între românii care trăiesc în colțuri diferite ale lumii și dacă unirea românilor poate deveni ceva mai concret decât un discurs repetat la evenimentele diasporei.

Corina: După aproape 25 de ani petrecuți în Statele Unite, te simți mai aproape de România ca proiect sau de America ca model de construcție?

Mihai: După douăzeci și patru de ani în Statele Unite, cinstit, nu simt că trebuie să aleg, și nu din diplomație. America mi-a dat meseria. Am ajuns aici în 2002, am făcut un master în Computer Science la University of Illinois din Chicago, am intrat analist la Bank of America și am ajuns apoi doisprezece ani într-un desk de high-frequency trading pe piețele financiare. Acolo am învățat lucruri care nu se predau: cum arată un proces care funcționează și după ce pleci din cameră, de ce contează să măsori, cât de repede se vede în cifre o poveste frumoasă care nu ține.

România e ceea ce vreau construit cu meseria asta. Iar ce am luat din America și mi se pare cel mai greu de transplantat nu e capitalul, ci o normă socială foarte simplă: dacă ai reușit, se așteaptă de la tine să dai înapoi. Nu e o virtute, e o convenție. Aici te întreabă lumea la ce fundație ești în board. Am un prieten care, după ce a construit mai multe companii, este astăzi în treizeci de board-uri. Neplătit. La noi întrebarea încă surprinde.

Deci sunt tot mai aproape de România ca proiect, și folosesc America drept manual. Am plecat din Zalău și m-am întors, în fiecare an, cu o listă tot mai lungă de lucruri pe care le-aș face altfel. Asta e tot.

Corina: Ai venit dintr-o cultură est-europeană și te-ai format profesional într-un sistem american extrem de competitiv. Ce ai pierdut din mentalitatea românească și ce ai refuzat să împrumuți din cea americană?

Mihai: Ce am pierdut din mentalitatea românească e, înainte de toate, „lasă-mă să te las”. Mi-am pierdut și răbdarea de a spune „merge și așa”. Nu mai accept superficialitatea, iar asta se vede în felul în care lucrez cu oamenii, uneori în bine, alteori nu.

Ce am refuzat să împrumut din cea americană e ascultarea oarbă față de autoritate. Americanii sunt foarte disciplinați și respectă autoritatea mult mai mult decât se întâmplă la noi. Eu am refuzat asta, și m-a costat.

Și mai e ceva la care nu am putut să renunț: identitatea. Mă consider român, zălăuan, din cap până în picioare. Chiar dacă m-am americanizat în gândire, inima bate românește.

Corina: După ani petrecuți în high-frequency trading și investiții, ce ți s-a părut mai greu de organizat: piețele sau oamenii?

Mihai: Mai greu de organizat sunt, fără nicio ezitare, oamenii. Piețele sunt adversare, dar sunt oneste. Îți spun în aceeași secundă că te-ai înșelat. Ai un preț, ai un P&L la închiderea zilei, ai un feedback brutal și imediat, și dacă modelul tău e greșit afli până seara. Am lucrat doisprezece ani într-un mediu în care nimeni nu-ți dezbate opinia, ți-o taxează.

Cu oamenii nu există ticker. Construiești ceva, iar răspunsul îți vine în doi ani, uneori în cinci, uneori nu-ți vine deloc și trebuie să decizi singur dacă a funcționat. Nu poți face A/B testing pe încredere. Și mai e o problemă de material: încrederea generalizată în România e printre cele mai scăzute din Europa, undeva la 7 până la 10 la sută, față de 60 și peste în țările nordice. Diaspora nu a lăsat asta la graniță. Doi români care se cunosc prima dată pornesc de mai jos decât doi suedezi, iar asta nu e o vină a nimănui, e o moștenire.

Ce am învățat de la piețe și mi-a folosit la oameni e o singură idee: nu discuta despre intenții, uită-te la ce se execută. De aceea la noi orice proiect are un responsabil cu nume, și de aceea spun de câțiva ani același lucru: nu poți uni românii din afară ducându-te și zicându-le „hai să ne unim”. Oamenii se unesc prin proiecte. Restul e conferință.

Corina: În America, comunitățile puternice nu se construiesc doar pe emoție, ci pe structură, bani și încredere. Cât de pregătită este diaspora românească să funcționeze după această logică?

Mihai: Cât de pregătită e diaspora românească pentru logica asta: parțial, și mai puțin decât credeam eu în 2019. Am o dovadă foarte concretă, și e o dovadă care mă contrazice. În pandemie am rulat peste 1.000 de strângeri de fonduri pe Facebook și am mișcat aproximativ 1,2 milioane de dolari de la vreo 100.000 de oameni. Sună extraordinar. Ani de zile am și citat cifra aia ca pe un activ.

Anul acesta am cerut echipei să o corecteze în toate materialele noastre, pentru că e înșelătoare. Acei 100.000 de oameni au dat sume foarte mici, o singură dată, în cea mai emoțională lună din ultimii douăzeci de ani, iar cei mai mulți nu au intrat niciodată într-o relație cu fundația. Nu era o comunitate. Era o mobilizare. Baza noastră reală e alta și arată invers de cum ne place să povestim: mai îngustă și mult mai adâncă, cu 5,2 milioane de dolari strânși în șapte ani.

Concluzia e că emoția o avem, o avem în exces, și se aprinde în 48 de ore când e o urgență. Ce ne lipsește e infrastructura care ține între urgențe: structură, transparență auditabilă și un motiv rațional de a rămâne. Suntem în anul șapte dintr-un drum pe care l-am gândit la treizeci. Cine spune că diaspora românească e pregătită azi să funcționeze ca o comunitate matură fie nu s-a uitat la cifre, fie vinde ceva. Progresul există și e clar, dar este lent. Va mai dura o generație până ajung lucrurile unde ni le dorim.

Corina: RUF pune accent pe transparență, disciplină financiară și pe modelul 100% pass-through. Ai construit fundația ca pe un proiect filantropic sau cu rigoarea unui antreprenor care nu acceptă ambiguitatea?

Mihai: Am construit fundația cu rigoarea cu care aș construi un fond, și o spun fără romantism. Modelul e 100% pass-through, adică din donația ta nu se reține nimic pentru administrație și fiecare dolar ajunge în proiect. Scorul nostru de transparență, evaluat independent de Charity Navigator, e 82 din 100. În șapte ani am strâns peste 5,2 milioane de dolari, am acordat peste 4 milioane către 80 și ceva de proiecte finanțate și am investit 1,2 milioane în peste 200 de proiecte executate direct. Avem 15 oameni plătiți și între 125 și 200 de voluntari activi pe an. Astea sunt cifre pe care le poate verifica oricine, și le dau cu data pe ele pentru că altfel nu valorează nimic.

Dacă vrei testul real al rigorii, nu e niciuna din cifrele de mai sus. E următorul lucru. Cea mai citată cifră a noastră, „peste 100.000 de donatori”, era corectă tehnic și înșelătoare în esență, din motivele pe care le-am explicat mai sus. Am dat instrucțiune să fie corectată în toată documentația internă și în materialele publice, inclusiv în cele deja trimise, și să fie înlocuită cu formularea exactă. Nimeni din afară nu ne cerea asta. O organizație care își corectează în jos propriul titlu de presă e o organizație cu care poți face afaceri.

Unde nu accept ambiguitate: banii, atribuirea responsabilității și datele. Unde accept, pentru că nu am încotro: viteza. Lucrul cu voluntari și cu zeci de organizații partenere e mai lent decât orice desk de trading, iar am pierdut destul timp în primii ani încercând să impun un tempo care nu era al lor.

Corina: Pe 19 septembrie, la Chicago, are loc RoSummit26. Ce vrei să producă această ediție dincolo de o sală plină, networking și discursuri bune? Ce ar trebui să rămână pe 20 septembrie?

Mihai: O corecție mică înainte de răspuns, ca să fie clar pentru cititori: pe 20 septembrie suntem încă în sală. Summitul Comunității Române ține trei zile anul acesta, de vineri 18 până duminică 20 septembrie, la Christian Heritage Academy în zona Chicago, iar 19 e ziua principală. Anul trecut a fost o singură zi, și una dintre concluziile pe care le-am tras a fost că o zi ajunge ca să aduni oameni și nu ajunge ca să rezolvi ceva.

Ce vreau să producă, foarte concret: o listă de angajamente cu nume în spatele lor. Am impus un protocol pe care nicio sesiune nu are voie să-l ocolească. Se numește problema, exact și fără eufemisme. Se aduc dovezi, date sau experiență trăită. Se aduc mai multe perspective, inclusiv cele incomode. Se propune cel puțin un pas concret. Și, ultimul pas, care e singurul care contează: se desemnează un responsabil, un om sau o organizație cu nume, care își asumă public că duce lucrul mai departe după ce toată lumea zboară acasă. O sesiune care nu poate produce pasul cinci nu intră în program.

Deci ce ar trebui să rămână după 20 septembrie nu e o senzație bună și nu sunt fotografiile. E un document scurt și plictisitor: cine a promis ce, până când, și cine îl întreabă în martie. Restul se organizează singur.

Corina: Un summit poate conecta sute de oameni pentru o zi, dar adevărata provocare începe după ce aceștia pleacă acasă. Cum transformi conexiunile create la RoSummit26 în colaborări, proiecte sau inițiative care continuă pe termen lung?

Mihai: Adevărata provocare, ai dreptate, începe în avionul de întoarcere, și ăsta e lucrul pe care l-am ratat cel mai mult în primii ani. Făceam evenimente bune din care rămâneau numere de telefon în telefoane și cam atât. Un eveniment care nu are un loc unde să continue e o petrecere reușită.

Acum avem trei mecanisme și niciunul nu e spectaculos. Primul e responsabilul cu nume din protocolul de sesiune, pe care l-am descris mai sus. Al doilea e GlobalRomania, comunitatea unde conexiunile trăiesc după summit. Intrarea e pe bază de invitație și de recomandare, nu pentru exclusivism, ci pentru că fiecare om nou intră printr-un altul care garantează pentru el, iar asta e singura metodă pe care o știu ca încrederea într-o rețea să crească odată cu mărimea ei. Al treilea e un registru public: cine a cerut ceva, cine a primit, ce a ieșit. Cifre, nu declarații.

Cum arată când funcționează, un caz real. O tânără voluntară la noi în rețeaua universitară din New York, Karina, a venit la un eveniment, a cunoscut un om, omul acela mi-a vorbit despre ea, iar eu am putut să o pun în legătură cu o firmă de private credit din New York. A primit jobul. Trei pași, trei oameni care și-au pus reputația la bătaie unul pentru altul, și o carieră schimbată. Nu s-a întâmplat pentru că ne-am cunoscut la un summit. S-a întâmplat pentru că exista un loc în care conexiunea de la summit a putut fi folosită șase luni mai târziu.

Corina: Romanian United Foundation a crescut ca rețea la peste 15.000 de membri. Când ajungi la asemenea dimensiuni, mai vorbim despre apartenență reală sau despre o audiență mare care încă trebuie transformată în putere colectivă?

Mihai: La peste 15.000 de membri vorbim despre amândouă, și cine spune altfel se minte. O parte e apartenență reală: oameni care răspund când îi cauți și, mai important, care cer ajutor când au nevoie. Cererea de ajutor e testul adevărat, fiindcă e mult mai greu să ceri decât să dai. O altă parte, mai mare decât mi-ar plăcea, e încă audiență: oameni care ne urmăresc, care ne apreciază și care nu au făcut niciodată nimic împreună cu noi.

Și de aici vine o distincție care contează. Membrii fundației sunt cercul larg. GlobalRomania e altceva și e deliberat mult mai mică: o comunitate în care se intră pe bază de invitație și de recomandare. Nu am construit-o ca să crească repede, am construit-o ca să țină.

Am trecut deja o dată prin lecția asta, la o scară mult mai mare decât mi-aș fi dorit, și nu vreau să o repet. De aceea GlobalRomania nu crește cât de repede ar putea. Fiecare om nou vine printr-unul care garantează pentru el, iar potrivirile dintre membri pot fi asistate de algoritmi, dar introducerea o face întotdeauna un om care își pune reputația la bătaie. Un algoritm nu poate garanta pentru nimeni.

Ținta nu e numărul. Ținta e o comunitate în care nivelul de încredere să fie undeva la 60 sau 70 la sută, într-o țară în care media e între 7 și 10. Dacă ajungem acolo cu 20.000 de oameni, e o forță. Dacă ajungem la 200.000 fără asta, e o listă de email.

Corina: Ai construit în jurul RUF o rețea de români din țări, industrii și generații diferite. Ce ai înțeles despre românii din diaspora abia după ce ai început să încerci să-i aduci împreună?

Mihai: Ce am înțeles abia după ce am început să încerc să-i aduc împreună am învățat, de fapt, de la un prieten bun, Steven. El mi-a spus că există multe grupuri de români care sunt ca apa și uleiul. Nu se vor amesteca niciodată. Cel mult se vor tolera, și atât e de ajuns. Iar lucrul ăsta e adevărat la toate națiunile, nu doar la noi.

Mi-a luat ani să accept. Pornisem de la ideea că unirea e un scop în sine și că, dacă argumentul e destul de bun, oamenii se adună. Nu se adună. În abstract, toți sunt de acord că ar trebui să fim uniți. În concret, fiecare are o organizație, o parohie, un grup, și o listă de oameni cu care nu stă în aceeași sală. Fragmentarea nu vine din răutate. Vine din faptul că fiecare grup mic e realizarea cuiva, și nimeni nu-și predă realizarea de bunăvoie.

Deci nu, nu mai văd unirea ca pe un deziderat absolut. Oamenii se unesc atunci când au un motiv concret să o facă: un proiect, un termen, un rezultat vizibil. Restul e retorică. Toate greșelile mele din primii ani au aceeași formă: am crezut că argumentul bun e suficient.

Corina: Care ar fi, pentru tine, eșecul RoSummit26: o sală care nu se umple sau o sală plină din care, șase luni mai târziu, nu a rezultat nimic concret?

Mihai: Eșecul, pentru mine, e clar și e al doilea: o sală plină din care, în martie, nu a rămas nimic. O sală pe jumătate goală e o problemă de marketing, și problemele de marketing se rezolvă. O sală plină fără urmări e o problemă de credibilitate, iar credibilitatea se reface în ani, dacă se mai reface.

Am și un motiv personal să răspund așa. Am pus în protocolul fiecărei sesiuni obligația de a numi un responsabil care duce lucrul mai departe, tocmai pentru că am ieșit din edițiile anterioare cu senzația excelentă și cu foarte puțin în mână. Anul trecut au fost 363 de oameni în sală și peste o mie online, 91 la sută dintre cei care au răspuns chestionarului au spus că au făcut conexiuni noi, iar nota de recomandare a fost 9,54 din 10. Cifre foarte bune. Și tot am plecat acasă întrebându-mă câte dintre conexiunile alea vor mai exista în februarie.

Așa că da, dacă mi se dă de ales, prefer 300 de oameni din care ies cinci proiecte care se întâmplă, decât 1.000 de oameni și un album de fotografii. Iar ca să nu rămână o vorbă frumoasă: întrebarea corectă pentru noi nu se pune pe 20 septembrie, se pune în martie 2027, și o va pune cineva cu o listă în mână.

Kam Kam Media este partener Romanian Community Summit 2026, organizat între 18 și 20 septembrie, la Chicago, unde sunt așteptați peste 500 de lideri ai diasporei românești. Membrii comunității Kam Kam Media beneficiază de 50% reducere la bilete, folosind codul kamkam516.

Bilete: rosummit.org/tickets

Building Bridges. Tackling Problems. Celebrating Success.