Un film este judecat de public după poveste, actori, regie sau imagine, dar credibilitatea unei lumi cinematografice depinde și de detalii pe care spectatorul nu ar trebui să le observe. O perucă prea evidentă, un machiaj de îmbătrânire care pare artificial sau o coafură care nu aparține perioadei pot fi suficiente pentru a rupe iluzia unei scene.

De aceea, hair & make-up-ul de film este mult mai aproape de construcția unui personaj decât de machiajul în sensul obișnuit al cuvântului. Înseamnă documentare, anatomie, istorie, culoare, lumină, continuitate și uneori, luni întregi de pregătire pentru transformări care vor apărea pe ecran doar câteva minute. Paradoxul acestei meserii este că unele dintre cele mai reușite rezultate sunt tocmai cele pe care publicul nu le observă.

Cravata Galbenă/The Yellow Tie pune această muncă într-o situație complicată. Filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi urmărește viața dirijorului Sergiu Celibidache de-a lungul mai multor decenii, ceea ce înseamnă nu doar schimbarea epocilor ci și îmbătrânirea personajelor. În cazul lui Celibidache, dificultatea merge și mai departe, același personaj este interpretat în diferite etape ale vieții de Ben Schnetzer și John Malkovich. Transformarea trebuia să sugereze trecerea timpului și, în același timp, să păstreze suficientă continuitate încât spectatorul să creadă că privește același om.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care machiajul de film poate influența povestea înainte să fie rostită o replică. Vârsta, oboseala, boala, războiul, statutul social sau pur și simplu trecerea anilor pot fi sugerate pe chipul unui personaj fără să fie explicate prin dialog. Într-un film inspirat de oameni reali apare și o responsabilitate suplimentară, cu alte cuvinte, asemănarea nu poate fi singurul obiectiv. Personajul trebuie să rămână credibil pe chipul actorului care îl interpretează.

În spatele acestor transformări din Cravata Galbenă se află Lynda Armstrong, Hair, Make-Up & Prosthetics Designer, cu o carieră de peste trei decenii în industria internațională de film și televiziune. Pentru acest film, munca departamentului de păr și machiaj a inclus cercetare istorică, studierea fotografiilor de arhivă, peruci realizate special, proteze subtile și construirea vizuală a personajelor pe parcursul mai multor vârste.

Munca a primit însă și recunoaștere profesională: Cravata Galbenă a câștigat la Premiile Gopo 2026 trofeul pentru Cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură, distincție despre care Lynda vorbește și în interviu.

În acest interviu special, Lynda Armstrong ne duce în culisele unei meserii despre care publicul știe relativ puțin și explică ce se întâmplă înainte ca un chip cunoscut să ajungă pe ecran și să devină, credibil, altcineva.

Corina: De zeci de ani contribui la construirea unor personaje în care publicul ajunge să creadă fără să observe, de fapt, munca din spatele lor. Când începi să creezi conceptul de păr și make-up pentru un film, de unde pornește procesul creativ, de la scenariu, de la actor sau de la psihologia personajului?

Lynda: Procesul creativ începe întotdeauna cu scenariul. Îmi place să-l citesc de mai multe ori și să las povestea și personajele să se așeze în mintea mea înainte să iau orice decizie. Pe măsură ce citesc, încep să-mi imaginez perioada, lumea în care trăiesc personajele și, cel mai important, cine sunt ele ca oameni. Caut indicii despre personalitatea lor, despre trecutul lor și chiar despre gesturile sau obiceiurile lor, pentru că toate aceste lucruri contribuie la felul în care ar putea arăta.

Dacă filmul este adaptarea unei cărți, citesc și romanul. Cărțile oferă adesea mult mai multe detalii despre personaje decât pot încăpea într-un scenariu, iar aceste informații pot fi extrem de valoroase în construirea conceptului vizual.

Sunt foarte atentă și la cronologia poveștii. Unele filme se petrec în câteva zile, altele acoperă ani sau chiar decenii. Este important să înțelegi această evoluție, pentru că înfățișarea personajului trebuie să se schimbe firesc odată cu experiențele sale, fie că vorbim despre îmbătrânire, despre schimbări de încredere sau, pur și simplu, despre trecerea timpului.

Uneori creez personaje inspirate de oameni reali, iar atunci documentarea și autenticitatea sunt esențiale. Alteori, personajele aparțin unor lumi fantastice și sunt construite în mare parte din imaginație. Îmi plac ambele situații. În orice caz, obiectivul meu este ca personajul să pară că aparține cu adevărat lumii filmului.

De multe ori, când încep să lucrez la concept, actorii nici măcar nu au fost distribuiți, așa că primele idei pornesc exclusiv de la personaje. Odată stabilită distribuția, trebuie să rămân flexibilă, pentru că fiecare actor aduce ceva unic rolului. Designul trebuie adaptat astfel încât să funcționeze atât pentru personaj, cât și pentru omul care îl interpretează.

Trebuie să gândești și cu mult înainte. Dacă sunt necesare peruci realizate special, meșe sau proteze, toate trebuie proiectate și produse din timp, astfel încât fiecare detaliu să poată fi perfecționat și rezultatul să pară complet natural pe ecran.

Pe tot parcursul procesului lucrez îndeaproape cu regizorul, designerul de costume, production designer-ul și directorul de imagine. Lumina poate schimba complet felul în care arată părul, perucile, protezele sau machiajul pe cameră. Culorile, texturile și tonurile pielii reacționează diferit în funcție de lumină, iar toate aceste discuții contribuie la imaginea finală.

Părul și machiajul trebuie să susțină întotdeauna personajul și povestea. Uneori creezi un look care îl însoțește pe tot parcursul filmului, alteori lucrezi pentru un singur moment important, poate pentru a arăta efectele unei boli, ale unei răni, ale îmbătrânirii sau ale unei schimbări emoționale majore. Poate dura doar câteva secunde pe ecran, dar impactul poate fi foarte puternic atunci când fiecare detaliu pare adevărat.

În final, nu vreau ca publicul să se gândească la păr și machiaj. Vreau să fie absorbit complet de personaje și de lumea pe care o privește. Când se întâmplă asta, înseamnă că designul și-a făcut discret treaba și a lăsat povestea în prim-plan.

Corina: Care dintre proiectele tale te-a provocat cel mai mult ca artist și unde se află The Yellow Tie în acest parcurs?

Lynda: Cred că fiecare film vine cu propriile provocări și tocmai acesta este unul dintre lucrurile pe care le iubesc la profesia mea. Nu există două producții identice. Uneori provocările sunt creative, dar de multe ori apar situații la care oamenii din afara industriei nici nu s-ar gândi: clima, locații dificile, filmări sub apă, spații foarte restrânse sau presiunea uriașă a timpului.

De exemplu, la The Count of Monte Cristo, am avut un actor care purta perucă, barbă falsă și machiaj de îmbătrânire și care trebuia scufundat în mod repetat în apă sărată. Stătea sub apă destul de mult timp, cu ajutorul unei surse de oxigen, iar când revenea la suprafață aveam foarte puțin timp să verificăm și să refacem totul înainte să intre din nou în apă.

Provocarea nu era doar să creez acel look, ci să-l concep astfel încât să rămână autentic după scufundări repetate. Fiecare produs trebuia ales cu grijă, astfel încât peruca să rămână fixată, plasa să nu devină vizibilă, iar machiajul de îmbătrânire să continue să arate natural pe cameră.

The Yellow Tie a venit cu un cu totul alt tip de provocare. Filmul spune povestea tatălui regizorului, Sergiu Celibidache, și a familiei sale, de-a lungul mai multor decenii. Eram foarte conștientă cât de personal era acest film pentru Serge Ioan Celebidachi și, odată cu asta, am simțit o responsabilitate reală. Voiam să respect oamenii pe care el i-a cunoscut și i-a iubit și să creez personaje care să pară autentice și naturale.

Timpul petrecut cu Serge și poveștile despre familia lui m-au ajutat enorm să înțeleg oamenii din spatele filmului. Nu era vorba doar despre a face pe cineva să pară mai în vârstă sau despre a crea o perucă frumoasă, ci despre a surprinde esența unor oameni reali și felul în care aceștia s-au schimbat firesc de-a lungul vieții.

Una dintre cele mai mari provocări a fost chiar Sergiu, interpretat de doi actori. Ben Schnetzer îl joacă de la sfârșitul vârstei de 20 de ani până spre 50 de ani, iar apoi John Malkovich preia personajul în jurul vârstei de 70 de ani. Rolul meu a fost să creez o trecere atât de firească încât publicul să simtă că privește aceeași persoană în etape diferite ale vieții.

Am folosit colorarea părului, peruci realizate special și, pentru Sergiu la vârstele mai înaintate interpretate de Ben, proteze foarte subtile. Am păstrat intenționat aceeași linie generală a coafurii de-a lungul vieții și am schimbat treptat culoarea, textura și semnele îmbătrânirii, în loc să transform radical stilul.

Aceeași abordare am avut-o pentru Ioana, interpretată în tinerețe de Kate Phillips și, mai târziu, de Miranda Richardson. Ioana avea în realitate părul închis la culoare, în timp ce Kate este blondă. Pentru prima perucă am folosit mai multe nuanțe de păr închis, nu o singură culoare compactă, pentru un rezultat mai natural și mai potrivit tenului ei. Pentru etapele următoare ale vieții, culoarea devine treptat mai deschisă, până la peruca Mirandei Richardson, păstrând însă senzația că privim aceeași femeie.

Sergiu și Ioana sunt exemplele cele mai evidente, dar principiul a fost aplicat întregului film. Multe personaje apar în perioade diferite ale vieții, ceea ce a însemnat îmbătrânire, peruci, păr facial și schimbări subtile de înfățișare pentru o mare parte a distribuției.

Privind în urmă, nu cred că există un singur proiect care m-a provocat mai mult decât toate celelalte. Fiecare film m-a pus la încercare în alt mod și m-a învățat ceva. The Yellow Tie a reunit însă multe dintre lucrurile pe care le iubesc: cercetarea istorică, perucile, îmbătrânirea, evoluția personajelor și storytelling-ul.

Corina: Părul și make-up-ul aunt adesea privite ca o zonă tehnică a producției, deși au un rol puternic în construirea poveștii. Cât de mult poate influența machiajul potrivit interpretarea unui actor înainte ca acesta să rostească prima replică?

Lynda: Enorm. Oamenii tind să privească părul și make-up-ul ca pe un departament tehnic și desigur, există foarte multă tehnică în spatele acestei meserii. Pentru mine însă este și ceva profund emoțional. Nu schimbăm pur și simplu înfățișarea cuiva, îl ajutăm pe actor să devină o altă persoană.

În primul rând, actorul trebuie să se simtă confortabil cu felul în care arată. Fiecare personaj are un parcurs, indiferent dacă povestea se întinde pe câteva zile sau pe câteva decenii. Rolul meu este să-l ajut pe actor să ajungă vizual în fiecare etapă a acelui parcurs într-un mod pe care el însuși să-l simtă autentic.

Una dintre părțile meseriei care îmi plac cel mai mult este să stau de vorbă cu actorii despre personaj. Discutăm despre punctul din care pornește, unde ajunge și ce i se întâmplă pe drum. Uneori, actorul și-a construit o întreagă poveste a personajului care nu apare niciodată în scenariu, dar care îl ajută să înțeleagă cine este acel om și de ce se comportă într-un anumit fel.

Din astfel de conversații apar adesea detalii foarte mici, o schimbare discretă a coafurii, felul în care este tăiată o perucă, puțin mai multă oboseală în jurul ochilor. Dacă pot adăuga ceva care îl ajută pe actor să se conecteze mai profund cu personajul, atunci mi-am făcut treaba.

Uneori apar momente extraordinare. Actorul se uită în oglindă și recunoaște ceva familiar: „Semăn cu mama mea” sau „Îl văd pe tata”. Poate a studiat fotografii vechi ale familiei pentru pregătirea rolului, iar dintr-odată persoana din oglindă devine reală pentru el. În acel moment, transformarea nu mai înseamnă doar păr și machiaj, ci devine o legătură emoțională cu personajul.

Dacă un actor interpretează un personaj care îmbătrânește, trebuie să se uite în oglindă și să creadă ceea ce vede: „Da, acesta sunt eu. Așa aș arăta în această etapă a vieții mele.” Când începe să creadă în reflexia din oglindă, începe să creadă și în personaj.

La fel se întâmplă cu un personaj care a trecut prin boală, traumă sau greutăți. Ceea ce vede în oglindă trebuie să-i provoace ceva, să se simtă mai bătrân, vulnerabil, epuizat sau inconfortabil, iar emoțiile acestea influențează firesc felul în care se mișcă, postura și, în final, interpretarea.

De aceea, pentru mine, una dintre cele mai importante părți ale meseriei nu este întotdeauna ceea ce aplic cu pensula, ci relația pe care o construiesc cu actorul înainte să pun mâna pe ea.

Dacă actorul crede în omul pe care îl vede în oglindă, sunt șanse mult mai mari ca și publicul să creadă în el. Iar dacă spectatorul uită complet de păr și machiaj și vede doar personajul și povestea, atunci consider că mi-am făcut treaba.

Corina: Fiecare chip spune o poveste. Când ai intrat în proiectul The Yellow Tie, care au fost primele elemente vizuale pe care ai vrut ca publicul să le observe sau, poate mai important, să nu le observe în mod conștient?

Lynda: După ce am vorbit cu Serge și am înțeles cât de personală era această poveste pentru el, mi-am dat seama că nu contribuiam pur și simplu la un film despre viața lui Sergiu Celibidache, ci ajutam la aducerea pe ecran a poveștii tatălui său și a amintirilor unei familii. Am simțit imediat responsabilitatea care venea odată cu asta.

De la început mi-am dorit ca publicul să simtă că trăiește alături de acești oameni, nu doar că îi privește pe un ecran. Să uite că vede actori și să aibă senzația că asistă la niște vieți reale care se desfășoară de-a lungul anilor.

Din acel moment, fiecare decizie creativă a pornit de la personaj. Mă întrebam: este un om preocupat de felul în care arată? O femeie ar purta machiaj pentru că o face să se simtă elegantă sau aproape că nu s-ar gândi la asta? Ce spune coafura despre personalitatea ei, despre situația în care se află și despre perioada în care trăiește? Detaliile acestea pot spune povestea la fel de mult ca dialogul.

Pentru că filmul acoperă mai multe decenii, mi-am dorit ca toate schimbările să se producă firesc. Nu era suficient să arătăm că a trecut timpul, trebuia să vedem și felul în care viața i-a schimbat pe oameni. Experiențele, relațiile, fericirea, dezamăgirile și greutățile lasă urme.

Războiul este, de asemenea, parte din poveste, iar unele personaje trec prin experiențe traumatice. Am vrut ca aceste lucruri să poată fi citite discret pe chipurile lor, fără efecte dramatice care să atragă atenția asupra machiajului.

În fond, nu voiam ca publicul să observe în mod conștient părul și machiajul. Dacă oamenii ies din cinematograf cu sentimentul că au petrecut timp alături de persoane reale, că le-au împărtășit viețile, bucuriile și greutățile, atunci înseamnă că am reușit.

Corina: The Yellow Tie recreează mai multe perioade din viața lui Sergiu Celibidache. Câtă documentare a fost necesară pentru ca fiecare apariție să fie autentică și nu doar frumoasă pe ecran?

Lynda: Foarte multă. Autenticitatea a fost prioritatea mea de la început. Am citit scenariul de mai multe ori, am cercetat perioadele istorice și am studiat fotografii și imagini de arhivă cu Sergiu Celibidache și cu celelalte persoane reale reprezentate în film. Timpul petrecut cu Serge a fost neprețuit, pentru că mi-a povestit lucruri despre tatăl și familia lui pe care nu le poți găsi într-o carte sau într-o fotografie.

Un lucru care mi-a atras imediat atenția a fost părul extraordinar de bogat pe care Sergiu l-a avut întreaga viață. Devenise parte din identitatea lui. Serge mi-a povestit că tatăl său folosea destul de multe produse pentru păr, ceea ce contribuia la acel aspect atât de distinctiv. Am studiat și imaginile în care dirija, pentru că nu conta doar coafura, ci și felul în care părul se mișca. Era parte din imaginea lui.

Perucile au fost realizate special după conceptele mele. Am lucrat atent la densitate, textură și lungime, apoi le-am tuns și coafat astfel încât să respecte atât perioada, cât și trăsăturile fiecărui actor. Nu poți pur și simplu să copiezi o coafură dintr-o fotografie veche. Ce funcționează pe un chip nu funcționează neapărat pe altul.

Ben Schnetzer, John Malkovich, Kate Phillips și Miranda Richardson sunt persoane foarte diferite, iar provocarea a fost să păstrez esența oamenilor reali, făcând în același timp fiecare perucă și fiecare machiaj să pară complet natural pe actorul care îl poartă.

Pentru ultimii ani în care Ben îl interpretează pe Sergiu, trebuia să încep deja tranziția spre John Malkovich, care îl preia aproximativ două decenii mai târziu. În loc să folosesc proteze foarte evidente, am ales intervenții subtile, integrate și pictate atent pe chipul lui Ben, împreună cu o perucă specială în tonuri de alb și gri. Scopul era ca, atunci când publicul îl vede pentru prima dată pe John, schimbarea să pară firească.

Și nu era vorba doar despre actorii principali. Fiecare persoană care apare pe ecran trebuia să pară că aparține perioadei respective. Filmările au avut loc în România, iar povestea se desfășoară în România și Berlin de-a lungul mai multor decenii, așa că documentarea a inclus coafurile, stilul de îngrijire și moda acelor locuri și perioade.

Chiar dacă cineva apare doar câteva secunde pe ecran, trebuie să simți că aparține acelui timp și acelui loc.

Corina: Ai lucrat cu unele dintre cele mai mari nume din industria filmului. A existat un moment din culise care ți-a schimbat complet felul în care îți privești profesia?

Lynda: Nu cred că a existat un singur moment. A fost mai degrabă ceva ce am înțeles treptat, de-a lungul anilor, mai ales când am trecut de la rolul de Hair & Make-Up Artist la cel de Designer. La începutul carierei eram concentrată pe partea tehnică a meseriei. Cu cât am lucrat însă la mai multe filme, cu atât am înțeles mai bine că părul și machiajul nu înseamnă coafuri frumoase sau machiaj perfect, ci contribuția la poveste și la viziunea regizorului.

Ca artist, te concentrezi asupra persoanei care stă pe scaunul tău. Ca Designer, perspectiva se schimbă complet. Devii responsabil de imaginea generală a filmului și trebuie să te asiguri că părul și machiajul funcționează împreună cu vestimentația, decorurile, lumina și imaginea pentru a construi lumea imaginată de regizor.

Îmi amintesc o producție în care una dintre actrițe avea părul foarte lung și participa la numeroase scene de luptă. Am conceput aplicarea extensiilor astfel încât să reziste la toate mișcările și tragerile din scenele de acțiune, dar să pară în continuare complet naturale.

Când a venit momentul să fie reaplicate, specialistul care lucrase inițial nu a putut veni la filmări și am apelat la un tehnician local. Metoda folosită nu a fost însă aceeași, iar extensiile nu se comportau și nu arătau așa cum trebuia. A trebuit să explic și să supraveghez reaplicarea.

Din acel moment am decis că vreau să știu eu însămi fiecare metodă de aplicare, reaplicare și reparare a extensiilor. Nu voiam să ajung vreodată în situația de a nu putea rezolva o problemă pentru că depindeam de altcineva.

Am mai învățat ceva: comunicarea este la fel de importantă ca creativitatea.

Ca Designer conduci un departament, iar toată lumea trebuie să înțeleagă aceeași viziune. Trebuie să fii creativ, dar să lucrezi și cu un buget și un program. Privind în urmă, pentru mine meseria aceasta se bazează foarte mult pe două lucruri: cercetare și respect. Cercetare pentru a înțelege lumea pe care o creezi și respect pentru scenariu, viziunea regizorului, actori, echipă și, atunci când spui o poveste adevărată, pentru oamenii pe care îi reprezinți.

Corina: Publicul își amintește actorii, regizorii sau compozitorii, dar mult mai rar artiștii care transformă acei actori în personaje credibile. Crezi că industria filmului subestimează încă aportul creativ al designerilor de hair & make-up?

Lynda: Da, cred că uneori munca designerilor de păr și machiaj este încă subestimată. Din experiența mea, am senzația că exista chiar mai multă recunoaștere în perioada marelui Hollywood, din anii ’50 până în anii ’70. Pe măsură ce industria a evoluat și, mai ales, odată cu era digitală, cred că o parte din această vizibilitate s-a pierdut.

Meseria nu a devenit mai puțin creativă. Dimpotrivă, a devenit mult mai sofisticată. Paradoxul este că, atunci când ne facem foarte bine treaba, oamenii adesea nici nu realizează ce privesc. Nu observă peruca, îmbătrânirea subtilă, barba, protezele sau nenumăratele detalii care transformă actorul într-un personaj credibil. Pur și simplu cred în personaj. Dacă vorbim despre o creatură fantastică sau un monstru, publicul vede imediat munca artistică. Dar o mare parte din ceea ce facem noi este conceput tocmai pentru a fi invizibil și, ironic, atunci avem uneori cel mai mare succes.

Părul și machiajul nici nu pot exista separat, trebuie să funcționeze în armonie cu vestimentația, decorurile, lumina și cinematografia. Împreună construim o lume credibilă. Dacă un element nu se potrivește cu celelalte, iluzia se rupe.

Am avut însă norocul să lucrez și cu regizori și producători care înțeleg cu adevărat valoarea acestui departament. Unul dintre motivele pentru care The Yellow Tie a fost o experiență atât de frumoasă a fost respectul enorm pentru fiecare departament creativ. Serge Ioan Celebidachi, producătorii și actorii au înțeles că aceste două lucruri, părul și machiajul nu țin pur și simplu de înfățișare, ci sunt parte din poveste și din construirea parcursului fiecărui personaj. Niciun departament nu construiește singur lumea unui film. O construim împreună.

Corina: Din perspectiva ta, ce a făcut ca The Yellow Tie să fie diferit de numeroasele producții la care ai lucrat de-a lungul carierei?

Lynda: Am avut șansa să lucrez la multe producții extraordinare, dar The Yellow Tie va avea întotdeauna un loc special pentru mine. Ceea ce l-a făcut diferit a fost pasiunea din spatele proiectului.

Nu era pur și simplu un film despre unul dintre marii dirijori ai lumii. Pentru Serge Ioan Celebidachi era povestea tatălui său. Toată lumea înțelegea cât de important era ca această poveste să fie spusă cu onestitate, autenticitate și respect, iar asta a creat o atmosferă specială în timpul producției.

Ca Hair, Make-Up & Prosthetics Designer, am fost implicată creativ încă de la început. Mi-a plăcut enorm să cercetez viața lui Sergiu Celibidache și să lucrez alături de Serge și de celelalte departamente pentru a construi fiecare etapă a vieții sale. Am colaborat îndeaproape cu designerul de costume Alessandro Lai, production designer-ul Vlad Vieru și directorul de imagine Peter Menzies Jr. Discuțiile despre lumină, păr, machiaj, costume și decoruri au fost extrem de importante, pentru că fiecare decizie creativă influența alta.

Am avut și o echipă extraordinară de hair & make-up. Talentul, profesionalismul și munca lor au avut un rol uriaș în ceea ce am reușit să construim. Actorii au fost la fel de implicați. Ben Schnetzer a trecut prin fiecare etapă a vieții lui Sergiu și a fost extraordinar să contribui la transformarea lui prin păr, machiaj, peruci și proteze subtile, înainte ca personajul să fie preluat de John Malkovich.

Mi-a plăcut foarte mult și să lucrez în București. Este un oraș frumos, cu foarte multă istorie și cultură, iar din momentul în care am ajuns m-am simțit extrem de bine primită.

Câștigarea Premiului Gopo pentru Cel mai bun machiaj și cea mai bună coafură a fost, bineînțeles, o onoare extraordinară, dar ceea ce voi păstra cel mai mult este experiența realizării filmului. Mi-a amintit de ce m-am îndrăgostit de cinematografie de la început.

Corina: Filmul se pregătește pentru lansarea în Marea Britanie. Ce ți-ai dori să descopere publicul britanic în The Yellow Tie și de ce crezi că povestea lui Sergiu Celibidache merită cunoscută dincolo de România?

Lynda: Sper ca publicul britanic să aprecieze The Yellow Tie pentru că, deși este povestea lui Sergiu Celibidache, în esență este o poveste despre încrederea în tine, despre a-ți urma pasiunea și despre a rămâne fidel propriilor convingeri. Nu trebuie să știi nimic despre muzica clasică pentru a te conecta cu acest film. În centrul lui sunt reziliența, determinarea, familia și refuzul de a renunța la propriile visuri, iar acestea sunt teme în care oamenii se pot regăsi indiferent de locul din care provin.

Sper ca publicul să observe și evoluția vizuală a personajelor de-a lungul diferitelor etape ale vieții. Părul, machiajul, perucile și protezele subtile fac parte din acest parcurs, dar scopul nostru a fost ca nimic să nu atragă atenția în mod artificial. Publicul nu trebuia să simtă că trece de la un actor la altul, ci pur și simplu că privește același om îmbătrânind.

Mi-aș dori ca oamenii să simtă și grija pe care fiecare departament a pus-o în realizarea filmului, de la interpretare și imagine până la costume, decoruri, păr și machiaj. Mai presus de toate, sper ca oamenii să iasă din cinematograf cu sentimentul că lucrurile sunt posibile atunci când crezi în tine și rămâi fidel convingerilor tale. Sergiu a realizat lucruri extraordinare pentru că nu și-a pierdut viziunea, în ciuda dificultăților întâlnite.

Și cred că este profund emoționant faptul că Serge Ioan Celebidachi spune povestea propriului tată. Dragostea, admirația și mândria pe care le simte pentru el se regăsesc în film. Pentru mine, acesta este unul dintre motivele pentru care povestea merită văzută nu doar în România, ci în întreaga lume.

Corina: După atâtea producții internaționale, ce te mai entuziasmează atunci când pășești pe platoul unui film nou? S-a schimbat sentimentul de-a lungul anilor sau este același ca la început?

Lynda: Când am intrat în industrie, nu eram Designer. Învățam meseria de la oameni extraordinar de talentați și încercam să absorb cât mai multe cunoștințe în fiecare zi. Pe măsură ce cariera mea a evoluat și am devenit Designer, s-a schimbat complet și felul în care citesc un scenariu.

Acum, de fiecare dată când citesc unul nou, nu mă pot abține să-mi imaginez cum arată personajele. Mintea mea începe imediat să le construiască: coafurile, machiajul, dacă au nevoie de peruci, barbă sau proteze, cum vor îmbătrâni sau cum se vor schimba pe parcursul poveștii și, mai ales, cum pot toate aceste elemente să spună ceva despre cine sunt.

Îmi place foarte mult și să lucrez cu actorii și să aflu cum își văd personajele. Fiecare actor lucrează diferit. Unii vin cu o imagine foarte clară, alții preferă să descoperim personajul împreună. Din conversațiile acestea apar adesea idei la care eu nu m-aș fi gândit singură. Apoi vin discuțiile cu regizorul și cu ceilalți șefi de departamente. Sunt unele dintre momentele mele preferate, pentru că atunci ideile tuturor încep să se lege și lumea filmului începe să capete formă.

Și încă iubesc momentul în care intru pentru prima dată pe un platou. Luminile sunt aprinse, decorurile sunt construite, costumele sunt acolo, toată lumea se pregătește și, dintr-odată, vezi cum lumea care până atunci exista doar în cuvintele de pe o pagină devine reală. Chiar și după atâția ani, momentul acela încă mă entuziasmează.

Tehnicile și tehnologia s-au schimbat enorm de când am început, dar esența meseriei a rămas aceeași: să creezi personaje credibile și să ajuți la spunerea unei povești. După toți acești ani, mă simt în continuare privilegiată să fac ceea ce iubesc. Fiecare scenariu nou este o pânză albă, fiecare personaj este o provocare nouă, iar fiecare producție este o altă ocazie de a învăța, de a colabora și de a evolua.

Entuziasmul acesta nu a dispărut și sper să nu dispară niciodată.