A început școala, cutiile de creioane colorate s-au întors în ghiozdane și, prin unele case, pereții poartă încă urmele vacanței. Un soare, câteva linii, o mâzgălitură făcută pe ascuns sau o adevărată „operă” care aduce multă bucurie copilului și ceva mai puțin entuziasm părinților. Astăzi cumpărăm culorile în tot felul de forme și nuanțe: creioane pe care le ascuțim, carioci pe care le înlocuim când se usucă, acuarele și vopsele gata de întins cu pensula. Sunt atât de obișnuite în viața unui copil, încât rareori ne gândim că toate au în spate o poveste începută cu zeci de mii de ani în urmă.

La început, culorile se găseau în lucrurile pe care omul le avea în jur. Natura oferea o paletă pe care astăzi o găsim gata pregătită în cutii și tuburi: plante, flori, fructe, pietre, argile și pământuri galbene, portocalii, roșiatice sau brune. Un bulgăre sfărâmat sub picioare putea lăsa praf colorat pe piele sau pe haine, iar după ploaie același sol devenea o pastă care păta și se întindea. Printre aceste pământuri se afla ocrul, un material natural colorat în principal de compușii fierului și folosit de oameni încă din preistorie.

Copiii erau și ei acolo. Cu mult înaintea hârtiei, a creioanelor sau a ideii de activitate creativă, aveau la îndemână aceleași lucruri ca adulții: lut, noroi, pământ și, odată cu folosirea focului, cărbune. Degetele puteau trasa linii într-o suprafață moale, tălpile și palmele murdare lăsau amprente, iar în peșterile preistorice s-au păstrat asemenea urme care i-au făcut pe cercetători să se întrebe dacă unele dintre ele aparțineau copiilor. Nu putem ști cât era joacă, cât era imitație sau simplă curiozitate, dar știm că ei au crescut în aceeași lume de materiale, urme și pigmenți pe care o explorau adulții.

Focul a mai pus la îndemâna omului un material cu o proprietate interesantă. Cărbunele rămas după arderea lemnului înnegrea mâinile și lăsa urme pe piatră. Nu putem ști cine a observat primul că urma putea fi făcută intenționat, însă drumul de la o mână murdară la o linie trasată cu o bucată de cărbune nu este greu de imaginat. Odată observat efectul, gestul putea fi repetat, iar undeva între urma apărută din întâmplare și cea făcută intenționat începe una dintre cele mai vechi povești ale desenului.

Cu timpul, oamenii au descoperit că materialele găsite în natură puteau fi și prelucrate. Ocrul era măcinat până devenea o pulbere fină și putea fi amestecat cu apă sau alte substanțe pentru a fi întins mai ușor. Focul oferea o surpriză în plus: unele ocruri galbene deveneau portocalii, roșii sau brune prin încălzire. Creta și calcarul ofereau tonuri deschise, cărbunele și anumite minerale cu mangan dădeau negru, iar diferitele argile completau paleta cu alburi, cenușiuri, galbenuri și brunuri.

Urmele s-au mutat treptat pe tot mai multe suprafețe. Pigmenții au ajuns pe corp, pe pereții peșterilor, pe obiecte și, odată cu apariția ceramicii, pe vasele din lut. Plantele și rădăcinile au oferit coloranți pentru țesături, iar egiptenii au reușit, cu aproximativ cinci mii de ani în urmă, să fabrice un pigment albastru prin încălzirea unui amestec care conținea nisip, calcar și cupru. Omul trecuse astfel de la folosirea nuanțelor găsite în natură la posibilitatea de a produce unele dintre ele.

A învățat apoi cum să le facă să reziste. Pigmentul, materia care dă culoarea, putea fi combinat cu diferite substanțe care îl ajutau să rămână pe suprafață. Din asemenea încercări s-au dezvoltat vopselele: gălbenușul de ou a fost folosit pentru tempera, anumite uleiuri au permis dezvoltarea picturii în ulei, iar alte formule au dus la acuarele, zugrăveli și amestecuri potrivite pentru lemn, ceramică sau textile. În câteva mii de ani, omul învățase să extragă pigmenți, să-i modifice și să-i pregătească în funcție de ceea ce voia să coloreze.

Pentru apariția creionului mai trebuia rezolvată o problemă diferită. Grafitul era foarte bun pentru scris și desen, însă era moale, se rupea și murdărea degetele. În Europa secolului al XVII-lea a început să fie protejat într-un înveliș din lemn, iar la Nürnberg, Friedrich Staedtler este documentat în jurul anului 1662 ca producător de creioane. Lemnul proteja mina, era ușor de ținut și putea fi tăiat pe măsură ce aceasta se consuma. Așa apare principiul creionului pe care îl ascuțim și astăzi.

Pigmenții au intrat în aceeași structură ceva mai târziu. Trebuiau combinați cu ingrediente care să formeze o mină suficient de rezistentă pentru a nu se sfărâma și suficient de moale pentru a lăsa o urmă pe hârtie. În 1834, Johann Sebastian Staedtler a perfecționat un creion roșu învelit în lemn care putea fi ascuțit până la un vârf fin și avea o culoare și o duritate constante. Din 1844 sunt documentate și alte nuanțe, iar catalogul companiei din 1860 ajunsese deja la o sută de culori.

Copiii nu au descoperit desenul odată cu apariția creionului colorat. Ceea ce s-a schimbat treptat a fost felul în care adulții au început să privească această activitate și să creeze materiale tot mai potrivite pentru ea. Pe măsură ce educația pentru vârste mici s-a extins, iar creioanele au devenit mai accesibile, desenul și culoarea și-au găsit locul firesc în școli, grădinițe și acasă. Creionul colorat era ușor de ținut într-o mână mică, nu necesita apă sau pensulă și putea transforma repede o idee într-o imagine.

Secolul XX a adus creioanele cerate și markerele cu vârf din pâslă. Americanul Sidney Rosenthal a dezvoltat în anii 1940 un marker cu rezervor interior de cerneală și vârf absorbant, unul dintre precursorii cariocii moderne. Materialele deveneau mai accesibile, mai ușor de folosit și tot mai prezente în viața copiilor.

Acum le punem la îndemână, le arătăm cum le pot folosi și îi încurajăm să deseneze, să coloreze și să experimenteze. Printr-un desen, un copil poate exprima lucruri pentru care încă nu are toate cuvintele, poate transforma o casă într-un castel, un cerc într-un chip sau câteva linii într-o întreagă poveste. Culoarea îi permite să reprezinte ceea ce vede și, în același timp, să dea formă lucrurilor care există numai în imaginația lui.

Relația copiilor cu lumea culorilor rămâne astfel una dintre cele mai firești și mai fascinante forme de explorare și exprimare. Desenul a intrat în școli, a fost legat de dezvoltarea îndemânării și a imaginației, iar instrumentele s-au schimbat enorm, însă gestul din spatele lor este surprinzător de vechi: o mână, o suprafață și curiozitatea de a vedea ce urmă poate rămâne.

Nouă ne-au trebuit zeci de mii de ani să aducem culoarea din pământ într-o cutie. Copilului îi trebuie doar câteva minute să o ducă înapoi pe perete.