În diaspora românească există un fenomen despre care se vorbește rar în public, deși aproape toți cei care încearcă să construiască ceva l-au întâlnit măcar o dată, furtul de idei practicat cu o naturalețe aproape dezarmantă.

Nu vorbim aici despre inspirație, nu vorbim despre concurență sănătoasă, nu vorbim nici măcar despre situațiile în care două persoane ajung independent la aceeași concluzie. Vorbim despre acel tip de comportament în care cineva stă la masă cu tine, te ascultă atent, îți cere detalii, îți laudă conceptul, iar câteva săptămâni mai târziu apare public cu o copie aproape identică, prezentată însă ca fiind „viziunea lui”.

Nu știu dacă fenomenul are aceeași amploare și în România, însă în diaspora românească, mai ales în UK, furtul de proprietate intelectuală pare tratat adesea ca un simplu „m-am inspirat”. În realitate, pentru cine lucrează în presă, comunicare, branding sau industrii creative știe că o idee nu este doar o frază spusă la cafea, ci poate fi începutul unui concept, al unei afaceri, al unui eveniment, al unui format, al unei identități profesionale sau al unei direcții strategice. Faptul că cei din jur minimalizează acest tip de furt spunând: „lasă, că doar nu ți-a luat nimeni banii”, „ideile circulă”, „toată lumea se inspiră”, arată cât de puțin este înțeleasă munca invizibilă din spatele creației.

În mod paradoxal, fenomenul pare extrem de prezent tocmai în comunitățile unde oamenii se plâng constant că „românii nu se susțin între ei”. În realitate, uneori nici nu mai există timp pentru susținere, pentru că mulți sunt prea ocupați să vâneze ideile altora.

În diaspora, mai ales în UK, țara care găzduiește una dintre cele mai mari comunități românești din afara României, practica a devenit aproape recognoscibilă sociologic. Organizatori de evenimente care participă la o lansare doar ca să „observe conceptul”, persoane care cer „un sfat” și pleacă acasă cu întregul plan de business, oameni care nu construiesc aproape nimic organic, dar au un talent extraordinar de a detecta rapid ce funcționează pentru altcineva și de a reproduce accelerat. Problema nu este doar copierea în sine, problema este mentalitatea din spatele ei.

Există o diferență uriașă între a fi inspirat de o idee și a încerca să îți însușești identitatea ei, între a admira o construcție și a încerca să o clonezi superficial, între a înțelege un concept și a-i fura ambalajul.

Multe dintre aceste persoane nu înțeleg, de fapt, că ideile valoroase nu înseamnă doar decor, titlu sau format. În spatele unui concept există ani de experiență, eșecuri, observații, instinct jurnalistic, analiză de public, branding, poziționare și timing. Există muncă invizibilă, iar asta nu poate fi furat atât de ușor.

Interesant este că fenomenul furtului de idei începe să fie analizat tot mai serios inclusiv în cercetarea academică. Un studiu realizat de cercetători de la Cornell University arată că „hoții de idei” preferă să preia concepte aflate încă în stadiu incipient, tocmai pentru că acestea pot fi reinterpretate mai ușor ca „inspirație” și nu ca furt evident. Cercetătorii explică inclusiv mecanismul psihologic prin care cei care fură idei încearcă să își reducă propria vinovăție morală, convingându-se că „oricum era doar o idee”.

Doar că exact aici apare problema majoră. Oamenii care nu creează aproape niciodată ceva autentic ajung să creadă că ideile sunt simple obiecte interschimbabile, consumabile sociale, ceva ce poate fi luat rapid, rebranduit și afișat online.

În realitate, furtul de idei produce efecte toxice asupra întregului ecosistem antreprenorial. Studii despre „knowledge theft” arată că victimele devin mai reticente în a mai colabora, mai protective cu propriile proiecte și mai puțin dispuse să împărtășească idei în comunitate. Cu alte cuvinte, cultura copierii distruge exact acel lucru despre care diaspora spune constant că are nevoie: colaborarea.

Mai există și un alt aspect aproape ironic. Cei care copiază obsesiv ideile altora rareori reușesc să construiască ceva durabil, pentru că poți fura formatul unui eveniment, dar nu poți fura credibilitatea din spatele lui. Poți reproduce decorul, dar nu și energia care l-a făcut relevant. Poți copia o strategie vizuală, dar nu și instinctul care a creat-o.

Adevărul incomod este că mulți nu își doresc să creeze, își doresc doar scurtătura către validare iar diaspora românească suferă enorm din cauza acestei culturi a improvizației ambalate drept antreprenoriat. Se văd tot mai des proiecte lansate în grabă, copii ale altor copii, concepte reciclate până la epuizare, evenimente trase la indigo și oameni care confundă networking-ul cu spionajul creativ.

În jurnalism există o regulă care spune că dacă ajungi să copiezi constant, înseamnă că ai încetat să mai observi lumea cu adevărat și ai devenit doar un ecou.

Și totuși, poate că aceasta este cea mai mare problemă a unei părți din diaspora antreprenorială de astăzi. Prea mulți oameni încearcă să pară originali fără să accepte partea cea mai grea a originalității, și anume, riscul de a gândi primul.