Pe 6 mai 1990, pe malurile Prutului, s-au strâns zeci de mii de oameni cu flori în mâini și cu speranța că granița aceea poate fi, într-o zi, doar o rană vindecată. Gestul a rămas frumos, emoționant și greu de uitat. Dincolo de entuziasm a existat și suferință, oameni răniți, arestări, familii despărțite și frica unui sistem care încă nu voia să lase istoria să se miște firesc.

Astăzi, la 36 de ani distanță, vorbim din nou despre apropiere și despre sprijin dinspre România spre Republica Moldova. Cei doi președinți apar tot mai des împreună iar mesajul a revenit în spațiul public. Asta poate și fiindcă realitatea din jur îl împinge înapoi, dar și fiindcă, după atâția ani, încă simțim nevoia să reparăm ceva ce n-am dus până la capăt.

Numai că noi, nu reușim coagularea nici în diaspora și nici acasă. În diaspora, ne împiedicăm în orgolii mici şi ne risipim energia în proiecte mărunte care nu țin mult. Ne purtăm de parcă am proveni din mai multe triburi.

Cel mai recent exemplu este lipsa de susținere pentru un examen de limba română pentru copiii noștri din UK, deși exact limba aceea ar trebui să-i țină aproape de ceea ce sunt.

Moldovenii au venit cu o cultură frumoasă, cu scriitori, muzicieni, pictori, actori, cu o lume întreagă care merită respect.

Au luat cu ei talent, educație, sensibilitate, felul acela autentic și frumos de a vorbi despre identitate.

Și totuși, astăzi, atât noi, cât și ei, ajungem să dăm mâna cu extremiștii din Reform UK, deși suntem tot emigranți, oameni care știm foarte bine cum arată respingerea când vine din partea altora. Aici e partea care doare cel mai tare.

Asta spune ceva despre noi, mai ales în contextul discursului despre unire, pentru că ne place să cerem solidaritate acolo unde n-am exersat-o nici între noi. Ne dorim reprezentare, dar alegem oameni care întorc spatele celor veniți după noi. Ne dorim respect, dar ne aliniem lângă cei care fac din emigranți o țintă ușoară. Și apoi ne mirăm că nu ne ia nimeni în serios.

Poate că podul de flori ar trebui să înceapă, înainte de toate, în propria noastră comunitate. În felul în care ne purtăm unii cu alții, în felul în care ne apărăm limba şi cultura, în felul în care înțelegem că nu poți spera la o unire mare când nu ești în stare să ții aproape lucrurile mici. Abia de acolo ar putea veni și restul, pentru cǎ altfel rămânem doar cu amintirea unui gest frumos și cu obiceiul prost de a ne sabota singuri.