La orice tip de alegeri am observat un fenomen interesant și, sincer, destul de trist: mulți îi atacă agresiv pe cei care aleg să intre în politică, mai ales atunci când candidează din partea unor formațiuni controversate.

Și nu pot să nu mă întreb, oricât de incomod ar fi:
ce vrem, de fapt?

Se vorbește constant despre nevoia unor persoane pregătite, conectate la societate și dispuse să se implice civic. Când cineva decide totuși să intre în joc, reacția apare imediat: „ăsta nu e pregătit”, „habar n-are”, „ne face de râs”, „e vândut”, „e trădător”.

Într-adevăr, există oameni care ajung în poziții importante fără suficientă experiență și produc haos. Nimeni nu poate ignora asta.

Mai puțin discutat rămâne însă faptul că cei foarte capabili pășesc greu în viața publică. Analizează excesiv, cântăresc fiecare pas, văd riscurile și așteaptă momentul ideal. Tocmai pentru că înțeleg complexitatea jocului, se apropie de el cu reținere.

De cealaltă parte, alții intră direct în teren. Greșesc, improvizează, își iau lovituri, capătă experiență și descoperă sistemul din interior. Unii dezbat concepte și strategii, ceilalți ajung să înțeleagă dinamica lucrurilor mergând direct prin ea.

Aici apare o ruptură importantă: în politică, ceea ce se învață în școli și cărți rareori seamănă fidel cu ceea ce se întâmplă într-un sistem viu.

Privite din exterior, multe lucruri par clare și bine ordonate. Odată intrați în sistem, apar tensiuni, orgolii, negocieri, interese și presiuni constante. Există o diferență uriașă între a înțelege un domeniu intelectual și a funcționa efectiv în interiorul lui.

Fenomenul se vede aproape peste tot, de la viața publică până la presă, administrație sau antreprenoriat: de cele mai multe ori, curajul ajunge mai departe decât competența rămasă pe margine.

Asta nu transformă incompetența într-o virtute. Totuși, cum ajunge cineva competent, dacă nu i se permite niciodată accesul în sistem?

Foarte puțini intră pregătiți complet. Cei mai mulți se formează acolo, sub presiune, în contact direct cu realitatea, conflictele și responsabilitatea.

Mai există însă o nuanță sensibilă, despre care se vorbește rar și aproape întotdeauna cu superioritate.

Deseori, cei considerați „nepregătiți” sunt văzuți automat ca fiind ușor de manipulat, îndoctrinat sau incapabili de discernământ. O tabără o privește pe cealaltă cu ideea: „ăștia sunt spălați pe creier”.

Doar că lucrurile sunt mult mai complicate.

Manipularea, presiunea, influența și frica funcționează la aproape toate nivelurile sociale și intelectuale. Uneori, chiar persoane foarte capabile pot deveni mai vulnerabile la anumite forme de influență, tocmai pentru că își asumă mai multe riscuri, intră în structuri de putere complicate sau au impresia că pot controla totul prin inteligență.

Iar asta rămâne una dintre cele mai periculoase forme de orbire: convingerea că doar ceilalți pot fi influențați.

Ceea ce mă îngrijorează sincer este felul în care taberele au început să se privească reciproc cu dispreț. Și, paradoxal, exact cei considerați „dezvoltați intelectual” ajung uneori să vorbească despre ceilalți cu o agresivitate greu de ignorat: „sunt proști”, „sunt needucați”, „nu gândesc”.

Doar că educația nu este același lucru cu acumularea de informații. Și nici cultura generală nu garantează automat discernământ, echilibru sau gândire critică. La fel cum inteligența sau performanța profesională nu garantează automat flexibilitate, luciditate emoțională sau capacitatea de a vedea lumea și prin ochii celuilalt.

Am întâlnit oameni foarte citiți, cu studii impresionante, dar incapabili să își pună sub semnul întrebării propriile convingeri.

La fel cum am întâlnit oameni cu puțină școală, dar cu o rațiune stabilă, lucidă și surprinzător de sănătoasă.

Capacitatea de gândire nu poate fi măsurată doar prin diplome, vocabular sau statut social.

Iar momentul în care începem să împărțim lumea exclusiv între „deștepți” și „proști” spune, poate, mai multe despre aroganța noastră decât despre inteligența lor.

Mai apare și o formă de superioritate sterilă: „eu aș face mai bine”, fără asumarea expunerii, a riscului și a presiunii sociale.

Sincer, simplul fapt că cineva își asumă candidatura, intră într-un spațiu ostil și acceptă criticile zilnice reprezintă deja o formă de competență. Nu suficientă, dar reală.

Poate că o societate sănătoasă ar trebui să ceară standarde și responsabilitate, păstrând în același timp spațiu pentru creștere și învățare.

Altfel, în viața publică rămân doar două tipologii: cei foarte agresivi și cei suficient de inconștienți încât să nu le pese de atacuri.

Cred că tocmai din cauza asta mulți dintre cei echilibrați și capabili aleg, de multe ori, să rămână în afara jocului.