Balcanii între inerție și decizie: când taxele sufocă, iar statul asistă

Balcanii nu mai sunt de mult doar o regiune periferică a Europei. Din ce în ce mai clar, devin un indicator al modului în care administrațiile gestionează, sau nu, crizele.

România, Republica Moldova, Bulgaria și Turcia par prinse în același tipar. Dependență energetică, inflație care nu cedează, colectare fiscală ineficientă și o toleranță greu de explicat față de economia subterană. În același timp, cetățenii și companiile suportă prețuri record la pompă, în timp ce reacția statelor rămâne lentă, fragmentată și, de multe ori, defensivă.

Dacă ne uităm la structura prețului carburanților, lucrurile devin și mai evidente. În multe cazuri, între 45% și 60% din prețul final este reprezentat de taxe. Nu este doar o decizie fiscală, ci și rezultatul unei administrații care nu reușește să recupereze banii pierduți prin evaziune și preferă să compenseze prin taxarea celor care plătesc deja corect. Aici apare problema reală, nu lipsa banilor, ci modul în care sunt gestionați.

Reducerea accizelor și a TVA-ului nu mai este o temă de dezbatere politică, ci o necesitate. Dar, fără măsuri care să acopere pierderile din evaziune și risipă, orice reducere riscă să fie doar temporară. De aceea, discuția trebuie mutată de la „dacă” la „cum” și, mai ales, „cât de repede”. Nu este vorba despre soluții teoretice. Ele există deja, însă sunt aplicate fragmentat sau deloc. De exemplu, o reducere coordonată a accizelor între statele din regiune ar elimina diferențele artificiale de preț și migrarea consumului. În același timp, un TVA redus, chiar și temporar, ar putea tempera efectele inflației, fără să distorsioneze piața pe termen lung.

Problema pieței negre rămâne, însă, una centrală. Vorbim de miliarde pierdute anual din contrabandă și produse accizabile. Fără controale reale și sancțiuni aplicate, orice altă măsură riscă să fie doar o ajustare de suprafață. La fel, lipsa trasabilității complete a carburanților nu mai poate fi justificată. Tehnologia există, soluțiile sunt cunoscute, dar implementarea întârzie iar fiecare întârziere înseamnă bani pierduți.

Pe termen mediu, regiunea are nevoie de mai mult decât intervenții punctuale. Fără investiții în infrastructură energetică, rafinării, depozite, interconectări, orice șoc extern va avea același efect: creșteri de preț și instabilitate. În paralel, sectoarele productive, transportul, agricultura, industria, au nevoie de sprijin direct. Fără ele, consumul nu are o bază reală, iar economia devine vulnerabilă.

În același timp, contextul geopolitic complică și mai mult situația. Regiunea Mării Negre intră într-o fază în care energia nu mai este doar o resursă, ci un instrument de influență. Controlul rutelor și al infrastructurii devine esențial, iar statele din zonă nu mai pot rămâne în poziția de observatori. Situația diferă de la o țară la alta, dar direcția este similară. În România, blocajul politic întârzie deciziile, în timp ce deficitul crește. În Republica Moldova, vulnerabilitatea energetică rămâne ridicată. Bulgaria continuă să fie afectată de instabilitate politică, iar în Turcia, presiunea economică este amplificată de inflație și de costurile energetice.

Regiunea nu duce lipsă de soluții, duce lipsă de decizii. Fie guvernele intervin acolo unde se pierd banii și reduc presiunea fiscală acolo unde este excesivă, fie vor continua să gestioneze aceeași problemă, în același mod, cu aceleași rezultate. Economia nu mai are răbdare iar cetățenii, cu atât mai puțin.