În ultimii ani, ca jurnalist, am întâlnit zeci de români care au construit afaceri, cariere și proiecte remarcabile în străinătate. Oameni invitați să vorbească la conferințe internaționale, profesioniști care au obținut contracte importante, specialiști care ocupă funcții de conducere în companii respectate și antreprenori care au pornit de la zero și au construit afaceri solide.

De multe ori aprecierea a venit mai întâi din partea unor oameni care nu le vorbeau limba, nu le cunoșteau povestea și nu aveau niciun motiv personal să le faciliteze drumul. În schimb, cei care le împărtășeau limba, cultura și originile au fost adesea cei mai sceptici. Cei care au pus la îndoială, au minimalizat sau au privit cu suspiciune ceea ce făceau. Poate că aici se află una dintre cele mai mari contradicții ale noastre. Vorbim adesea despre mândria de a fi români, însă uneori uităm să fim mândri de românii care construiesc, creează și reușesc chiar lângă noi.

Nu mă refer la critică, critica este necesară într-o societate sănătoasă. Mă refer la tendința de a căuta imediat defectul, de a pune sub semnul întrebării reușita și de a presupune că în spatele succesului trebuie să existe o relație, un favor, un noroc sau un context ascuns. Rareori ne întrebăm câtă muncă a fost în spatele acelui rezultat.

Câte nopți nedormite au existat înaintea unei afaceri care funcționează astăzi, câte refuzuri au precedat contractul pe care îl vedem acum, câte eșecuri și sacrificii au fost necesare înainte ca cineva să ajungă într-un loc pe care noi îl privim doar prin prisma rezultatului final? Interesant este că acest fenomen nu este doar o impresie personală. Mai multe cercetări din domeniul psihologiei și sociologiei au analizat comportamente similare.

Richard Wilkinson și Kate Pickett au arătat că, în societățile în care oamenii se compară constant unii cu alții, succesul celor din jur este privit mai degrabă cu suspiciune sau invidie decât cu admirație. În astfel de medii, reușita altuia devine o comparație personală, nu o sursă de inspirație.

Sociologul Geert Hofstede a observat că, în societățile în care oamenii au mai puțină încredere unii în alții și sunt mai reticenți față de schimbare sau risc, colaborarea devine mai dificilă. În astfel de medii, oamenii tind să fie mai precauți, mai sceptici și mai puțin dispuși să ofere sprijin sau oportunități celor din jur.

Psihologii vorbesc și despre ceea ce este cunoscut popular drept „mentalitatea crabilor”, adică situația în care membrii aceluiași grup îi trag înapoi pe cei care încearcă să se ridice pentru că succesul altuia devine involuntar o oglindă. Ne obligă să ne comparăm cu propriile alegeri, cu propriile visuri abandonate sau cu lucrurile pe care am fi vrut să le facem și nu le-am făcut. Poate că de aceea un antreprenor român este uneori admirat mai ușor la Londra decât la București. Poate că de aceea un profesionist este apreciat mai repede într-o companie internațională decât în propriul cerc.

Pentru cei care îl întâlnesc pentru prima dată, el este evaluat prin ceea ce știe să facă. Pentru cei care îl cunosc de ani de zile, el rămâne adesea „băiatul de pe strada cutare” sau „fata pe care o știm de când era mică”.

Uneori am impresia că ne este mai ușor să credem în potențialul unui necunoscut decât în valoarea omului de lângă noi. Că avem nevoie ca succesul unui român să fie validat mai întâi de o companie străină, de o instituție internațională sau de o comunitate din afara țării pentru a-l privi cu adevărat cu respect. Aici pierdem enorm pentru că o comunitate nu crește atunci când oamenii ei se privesc ca rivali, crește atunci când înțelege că succesul unuia nu înseamnă eșecul altuia, că locul ocupat de cineva nu îți fură locul tău, că reușita unui român nu îți diminuează propria valoare.

Poate că adevărata maturitate a unei comunități începe în momentul în care învățăm să recunoaștem valoarea oamenilor noștri înainte să o facă alții, înainte de a apărea la televizor, înainte de a primi un premiu internațional, înainte să fie validați de o companie din străinătate.

Să învățăm să recunoaștem valoarea unui om atunci când îl vedem construind pentru că valoarea există cu mult înainte ca lumea să o observe.

Întrebarea este dacă noi suntem dispuși să o vedem!?