Umblă zvonul prin târg că avem și noi, românii, mă rog, cei care ne mai putem numi așa, o gașcă de candidați, vreo 12-13, undeva prin estul Londrei, în Barking & Dagenham, care, culmea, candidează pentru Reform UK. Până aici, nimic de zis, am putea exclama! Vor și românii sau moldovenii (beneficiari de pașaport românesc) o reprezentare pentru zona în care s-au stabilit. Vor să fie o voce care să conteze, nu să rămână doar un număr într-o statistică. Ne îndeamnă, de altfel, și cunoscuta jurnalistă BBC Tessa Dunlop, cea cu „jumătate de inimă românească”, să o facem: să strigăm, să arătăm că existăm!

Le reamintim însă conaționalilor noștri, chiar și acelora „de conjunctură”, care au pașapoarte românești doar ca să poată pleca de unde s-au născut, un detaliu pe care poate l-au uitat. Șeful lor de partid, Nigel Farage, în campania furibundă care s-a soldat cu Brexitul după votul din 23 iunie 2016, a făcut o declarație memorabilă. Întrebat într-un interviu pentru postul de radio LBC dacă ar fi deranjat dacă o familie de români s-ar muta lângă el, Farage a răspuns:

„Știți care este diferența dintre o familie de germani care se mută lângă dumneavoastră și o familie de români.”

Când i s-a cerut să clarifice, el a sugerat că statisticile privind criminalitatea ar justifica îngrijorarea oamenilor.

Afișul „Breaking Point”

Deși nu viza exclusiv românii, celebrul afiș cu coloana de refugiați a fost lansat de Farage pentru a induce ideea că Marea Britanie este „la limita de rupere”. Românii și bulgarii au fost folosiți atunci ca exemple de populații care pot veni în număr nelimitat din cauza legislației europene. Sigur că Nigel Farage a schimbat doar numele formațiunii sale și foarte puțin din idei. Prin Reform UK, el propagă și astăzi, poate mai nuanțat, același discurs discriminatoriu și xenofob, bazat pe generalizări injuste la adresa unei comunități care contribuie semnificativ la economia britanică.

Dar, vă rog, să nu sărim deja la concluzii!

România are unul dintre cele mai mici IQ-uri medii din Uniunea Europeană. Nu o spun eu, ci studiile, cifrele și trista realitate a ultimelor decenii de alegeri parlamentare (vezi și întâmplarea de ieri cu PSD-ul). Dar prostia românească nu e doar o chestiune de neuroni; pare mai degrabă o problemă de arhitectură spirituală. Avem un „sistem de operare” specific, cu două caracteristici dominante care depășesc orice program de guvernare, orice reformă sau orice fond european.

Prima este misticismul funcțional: înlocuirea efortului și a inteligenței cu ingenua credință că „Dumnezeu completează diferența” — un aspect speculat masiv în politică. La asta se apelează doar în cazul alegerilor din România.

A doua caracteristică: naivitatea structurală. România este țara țeapelor, nu a lui Țepeș! Și nu pentru că oamenii de aici sunt răi, ci pentru că sunt convinși că lumea funcționează după regulile primite la botez. Aș mai adăuga aici și ipocrizia.

Și atunci, vin și vă întreb: cum mama dracului acești noi „apostoli”, candidați ai Reform UK și deținători de pașapoarte românești, vor încerca să convingă și să atragă electoratul românesc de partea lor pedalând pe ideile de mai sus? Căci mă gândesc că lor li se adresează… Pare doar absurd, o ironie, dar vă invit să gândim la rece.