Aș vrea să împărtășesc cu voi o experiență trăită în urmă cu vreo câțiva ani care mi-a schimbat profund gândirea. Am lucrat undeva în nordul Londrei (Haringey) pe o stradă locuită în totalitate de etnici ciprioți (greci și turci deopotrivă), în mare parte cu tot felul de prăvălii pe ambele părți. Am avut ocazia să observ ce se întâmpla pe această stradă pentru că o străbăteam de la un capăt la celălalt zilnic când mergeam și mă întorceam de la muncă.

Aproape întreaga activitate comercială a unei familii se desfășura în această mică comunitate. Dacă X avea nevoie de un frizer, merge la frizeria lui Y de pe stradă. Frizerul cumpăra pâine de la brutăria lui Z, care la rândul lui își sărbătorea ziua de naștere la restaurantul lui A de pe aceeași stradă sau își bea cafeaua la cafeneaua lui B, tot de pe stradă. Și asta chiar dacă ar fi putut să își facă o cafea acasă.

Oricine își poate schimba un bec ars, dar dacă îl cheamă pe vecinul care este electrician și îi dă £5 pentru acest serviciu, mănâncă și electricianul. Soția electricianului își poate face unghiile singură, dar merge la salonul de pe stradă, iar proprietara salonului cumpără de la ea fursecuri în fiecare weekend. Electricianul își repară mașina doar la garajul de pe stradă. Și uite așa mănâncă amândoi! Cumpărând unul de la altul, mănâncă toți! Și banul circulă între membrii aceleiași comunități. Iar comunitatea devine mai puternică în timp. Ați înțeles ideea, nu? Îmi veți spune că acum vremurile sunt tulburi, a crescut costul vieții și trebuie să reducem costurile, iar ce ați citit mai înainte nu funcționează. Nu este timpul potrivit. Sau că sunteți la început și nu vă ajung banii.

Veți vedea că nici după câțiva ani nu vă vor ajunge, pentru că nu despre bani mulți e vorba, ci despre o atitudine, un principiu. Ei bine, povestea mea se desfășura în timpul crizei din 2008. Nu am văzut niciun magazin închis pe acea stradă, ba mai mult, de atunci s-au deschis multe noi. Acum locuiesc în cea mai numeroasă comunitate coreeană din afara Coreei, în sud-vestul Londrei. McDonald’s e aproape gol, Kebab shop-ul la fel, Fish and Chips bar-ul la fel. Restaurantele coreene sunt mereu pline. Și nu sunt ieftine deloc! Dar sunt afacerile lor, iar banii circulă între ei. Asta îi ajută să crească.

“Să mănânce toți” este esența creșterii unei comunități! Și noi putem învăța această lecție și deveni mai puternici!