„Hai să ne unim” se aude peste tot, mai ales când lucrurile scârțâie. În politică, la muncă, între prieteni, în familie, aproape peste tot.

Sună bine, mobilizator, ca un mic început de revoluție. Îl rostești și ai impresia că deja s-a întâmplat ceva, că lumea s-a pus în mișcare doar pentru că a existat un apel.

Doar că realitatea arată altfel.

„Hai să ne unim” vine, de cele mai multe ori, dintr-un loc în care fiecare stă pe margine și așteaptă să înceapă altcineva. Se creează un mare și frumos „noi”, în care responsabilitatea se pasează. Dacă suntem mulți, sigur face cineva, iar împreună pare că se pornește ceva.

Și uite așa ajungem să avem mulți oameni care vor schimbare, dar puțini care se mișcă.

Unitatea, din punctul meu de vedere, apare când începi să-ți faci treaba bine. Vezi o problemă și acționezi, fără spectacol, aprobări sau așteptări prea mari. Îți faci partea corect până la capăt.

Când mai mulți oameni fac asta, fiecare unde este, începe să se lege ceva între ei. Acolo apare, de fapt, unirea, ca efect al unor acțiuni care nu mai rămân la stadiu de idee.

Se invocă des istoria și se spune că Alexandru Ioan Cuza a făcut Unirea. Imaginea e simplă și convenabilă: a venit un lider, a spus „hai să ne unim” și, dintr-o dată, lucrurile s-au legat.

În realitate, oamenii erau deja aliniați, pregătiți, mișcați în aceeași direcție. Contextul, voința colectivă și pașii făcuți înainte au dus acolo. Cuza a venit și a dus mai departe un proces deja început. A oficializat ceva aflat în construcție.

Unirea nu a pornit dintr-o propoziție. Aici se vede diferența față de prezent.

Astăzi, „hai să ne unim” sună ca un substitut pentru acțiune. O formulă care ține loc de implicare. Un fel de a spune „ar trebui să facem ceva”, fără ca acel „ceva” să înceapă de la cel care vorbește.

Se vede în multe locuri: într-o firmă, toată lumea vrea mai bine, dar inițiativa se pasează. În comunități, unde se cere schimbare, dar pașii rămân în aer. În relații, oamenii spun că sunt împreună, dar evită lucrurile mici care construiesc apropierea.

Unirea reală se vede în comportament.

Poate că expresia merită întoarsă. Mai puțin „hai să ne unim” spus cu voce tare și mai mult „îmi fac partea mea” dusă până la capăt. Pentru că atunci când oamenii fac asta, fără să aștepte sincronizare, lucrurile încep să se lege singure.

Și, fără anunț, fără lozinci și fără cineva care să declare momentul, oamenii ajung exact acolo unde spun că vor să ajungă: împreună.