Când vorbim despre drumuri vechi, ne gândim adesea la drumurile romane, la căile comerciale sau la rutele militare care au legat orașe și imperii. Mai rar ne amintim de un alt tip de trasee, care nu apar pe hărțile turistice și care, în multe locuri, aproape că au dispărut sub păduri, șosele și construcții moderne. Drumurile pastorale.

Timp de sute de ani, acestea au fost printre cele mai importante căi de circulație ale spațiului românesc. Nu au fost construite de împărați și nici trasate de ingineri. S-au format în timp, pe măsură ce păstorii au umblat, an după an, între pășunile de vară și locurile de iernat.

Mii și zeci de mii de oi porneau la drum în fiecare primăvară. Urcau spre pășunile alpine ale Carpaților, iar odată cu venirea toamnei coborau spre zone mai blânde, unde animalele puteau găsi hrană și în sezonul rece. Era o întreagă economie aflată în mișcare.

Laptele devenea brânză, lâna devenea stofă, pături și haine. Pieile deveneau cojoace, curele și încălțăminte. Adesea, numărul de ovine reprezenta una dintre cele mai importante măsuri ale prosperității unei familii.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, unele familii de oieri din Mărginimea Sibiului, Făgăraș sau din alte zone pastorale administrau turme impresionante de oi. Pentru numeroase sate și așezări, ceea ce numim astăzi „aurul alb” reprezenta o sursă importantă de prosperitate și unul dintre motoarele economice ale regiunii. Cel mai cunoscut dintre aceste trasee era marele culoar pastoral al sudului Carpaților.

Din Mărginimea Sibiului, Țara Făgărașului, zona Branului și nordul Argeșului, turmele urcau vara spre pășunile din Cindrel, Lotru, Făgăraș, Bucegi sau Baiului și coborau iarna spre câmpiile Munteniei și Dobrogei. În jurul acestui traseu s-au dezvoltat unele dintre cele mai puternice tradiții pastorale din spațiul românesc.

Nu este întâmplător că între Sibiu, Brașov și Argeș întâlnim o concentrare impresionantă de denumiri precum Plaiul Baciului, Valea Stânii, Șaua Oilor, Muntele Ciobanului sau Drumul Mocanilor. Aceste nume sunt urmele unei activități care a modelat peisajul și modul de viață al regiunii timp de secole. Dar spațiul românesc nu a avut doar un singur drum pastoral.

Vrancea a reprezentat unul dintre marile centre ale transhumanței din estul țării. Mocanii vrânceni coborau cu turmele spre Bărăgan și Dobrogea, urmând trasee cunoscute și folosite timp de secole. Viața economică a multor sate și așezări era strâns legată de aceste deplasări sezoniere, iar întoarcerea turmelor marca ritmul anului la fel de mult ca marile sărbători.

În zona Buzăului și a Curburii Carpaților, păstorii foloseau trecători naturale care făceau legătura între munte și câmpie. În jurul acestor trasee au apărut târguri, puncte de schimb și așezări care au prosperat datorită comerțului cu animale, lână, piei și produse lactate. Pășunile alpine din Maramureș și Bucovina au dat naștere unor culturi pastorale distincte. Aici s-au păstrat până târziu forme tradiționale de organizare a stânei, tehnici de preparare a brânzeturilor și obiceiuri care făceau parte din viața de zi cu zi a oamenilor muntelui. În multe zone, stâna nu era doar un loc de muncă sezonier, ci un element central al organizării vieții locale.

De altfel, drumurile pastorale din Banat depășeau adesea granițele actuale ale României. Turmele circulau spre câmpiile din vest și spre teritorii aflate astăzi în Serbia sau Ungaria, contribuind la dezvoltarea unor legături comerciale care traversau frontiere și administrații diferite. În Munții Apuseni, păstoritul s-a împletit cu agricultura și mineritul. Chiar și aici au existat trasee sezoniere care legau satele de munte de târgurile și piețele din zonele joase, asigurând circulația produselor și a oamenilor.

Multe dintre aceste trasee sunt mai vechi decât statul român modern. Ele au funcționat într-un spațiu carpatic și dunărean aflat, de-a lungul timpului, sub administrații diferite, dar au continuat să lege comunități, piețe și zone de pășunat de pe teritoriul actual al României. Aceste trasee formează împreună o rețea impresionantă care acoperea aproape întreg teritoriul actual al României.

Pentru ca o astfel de rețea să funcționeze era nevoie de o infrastructură pastorală construită și perfecționată de-a lungul timpului. Existau stâne de vară ridicate în apropierea pășunilor alpine, locuri de iernat unde turmele petreceau lunile reci, târguri specializate în comerțul cu animale și produse pastorale, izvoare, poieni și trecători cunoscute din tată în fiu de către ciobani.

Privite prin ochii prezentului, aceste deplasări sezoniere par aproape imposibile. Însă pentru oamenii vremii ele reprezentau o activitate bine organizată, bazată pe experiență acumulată, cunoașterea terenului și utilizarea atentă a resurselor. Drumurile, pășunile, izvoarele și locurile de iernat formau împreună un sistem pe care păstorii îl cunoșteau în detaliu.

De exemplu, un mare oier administra adesea oameni, animale, resurse și trasee întinse pe sute de kilometri, iar amploarea acestor responsabilități îl apropia mai degrabă de imaginea unui antreprenor decât de cea simplificată pe care o asociem astăzi cu meseria de cioban. Multe dintre aceste puncte funcționau asemenea unor noduri comerciale și sociale. Aici se făceau schimburi, se negociau prețuri, se încheiau înțelegeri și se transmiteau informații. În jurul lor s-au dezvoltat așezări și centre de schimb, iar unele dintre acestea există și astăzi.

Unele comunități din nordul Argeșului, Muscelului sau Vâlcii păstrează și astăzi urme ale familiilor de oieri venite din Făgăraș sau Mărginimea Sibiului, cunoscute adesea sub numele de „ungureni”. Importanța păstoritului și a drumurilor pastorale poate fi urmărită în geografie, economie, administrație și cultură. Puține activități tradiționale românești sunt atât de bine documentate în statistici, literatură și cercetare. Păstoritul apare mai întâi în folclor, prin balade precum Miorița, una dintre cele mai cunoscute creații ale literaturii populare românești.

Universul pastoral a lăsat însă urme și în muzică, în legende și în numeroase tradiții orale care au circulat de-a lungul acestor drumuri. Fluierul, cavalul și buciumul nu erau doar instrumente muzicale, ci reprezentau și mijloace de comunicare, semnalizare sau exprimare identitară. În multe privințe, drumurile pastorale au transportat nu doar turme și mărfuri, ci și cunoaștere, folclor și memorie culturală.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lumea satului și a păstoritului apare consemnată și în Marele Dicționar Geografic al României, coordonat de frații Lahovari și realizat cu contribuția unor cercetători ai vremii. Lucrarea descrie localități, ocupații, efective de animale, târguri, pășuni și activitatea economică a epocii. Pentru multe sate românești, aceste volume reprezintă astăzi o adevărată fotografie a vieții de acum mai bine de un secol.

În paralel, scriitori și călători precum Calistrat Hogaș și Alexandru Vlahuță surprind în paginile lor lumea munților, a plaiurilor și a oamenilor care trăiau din creșterea animalelor. George Coșbuc și Ion Agârbiceanu aduc în literatură viața satului transilvănean, iar Ioan Slavici descrie în opere precum Mara și Moara cu noroc mecanismele economice și sociale ale unei lumi în care animalele, târgurile și circulația mărfurilor ocupau un loc important. În primele decenii ale secolului XX, Mihail Sadoveanu va transforma această lume într-unul dintre cele mai cunoscute romane românești, Baltagul, unde transhumanța și viața oierilor reprezintă însăși structura pe care este construită povestea.

Însă urmele aurului alb al spațiului românesc nu se opresc la folclor și literatură. Ele apar în tratate de zootehnie, în lucrări de medicină veterinară, în studii agronomice, în cercetări etnografice și în monografii dedicate satelor românești. Generații de specialiști au documentat rase de ovine, metode de creștere, organizarea stânelor, bolile animalelor, producția de lapte și brânzeturi, precum și traseele transhumanței.

Puține activități tradiționale românești au fost studiate din atât de multe perspective diferite: economică, socială, culturală, geografică și științifică. Cred că acesta este unul dintre cele mai clare semne ale importanței pe care a avut-o păstoritul în istoria acestor locuri. Nu a lăsat urme doar pe munți și în amintirea oamenilor, ci și în biblioteci.

Astăzi, multe dintre vechile drumuri pastorale au fost înghițite de păduri, transformate în drumuri forestiere sau înlocuite de șosele moderne. Cu toate acestea, ele continuă să existe în memoria locurilor, în denumirile geografice, în literatura română și în documentele care au consemnat viața comunităților de altădată. Așadar, înainte de autostrăzi, căi ferate și aeroporturi, exista deja o vastă rețea de circulație care lega muntele de câmpie și pășunea de târg. Nu era construită din asfalt, poduri și beton, ci din plaiuri, stâne, târguri și trasee urmate vreme de secole.

Pe aceste drumuri pastorale circula aurul alb al României.