Uneori, cei mai tineri observă cu o claritate dezarmantă comportamente pe care noi, adulții, am ajuns să le considerăm aproape firești.
Săptămâna aceasta, sora mea, în vârstă de 19 ani, a participat pentru prima dată la un eveniment organizat la Institutul Cultural Român din Londra. La întoarcere, mi-a povestit cât de frumos și interesant i s-a părut evenimentul, dar și despre un aspect care i-a atras atenția într-un mod mai puțin plăcut: atitudinea unor participanți față de cei din jur.

– De ce sunt românii așa răi și se uită de sus la ceilalți? Suntem toți români, nu?

Întrebarea ei m-a surprins, mai ales că, după atâția ani petrecuți în comunitatea românească, ar fi trebuit să am un răspuns. În realitate, știam foarte bine la ce se referă, dar îmi era greu să îi explic de ce întâlnim asemenea comportamente chiar și în locurile în care ne reunim pentru a celebra cultura și identitatea comună.

Îmi povestea râzând despre privirile insistente, despre felul în care simțise că este analizată din cap până în picioare și despre expresiile unor persoane care îi lăsaseră impresia că simpla prezență a altora în încăpere le provoacă nemulțumire. O amuza mai ales preocuparea unor oameni maturi pentru aparențele și presupusul statut social al celor din jur, într-un context în care ar fi avut atâtea alte lucruri interesante de descoperit și de discutat.

Frumoasă impresie lăsăm generațiilor mai tinere!

Îmi amintesc perioada în care eram și noi la fel de tineri și îi judecam pe adulții care ne tratau cu superioritate, care ne ignorau opiniile sau ne făceau să simțim că prezența noastră nu contează. Ne deranjau aroganța, aerul de importanță și convingerea unora că vârsta, banii sau funcția le oferă dreptul să îi desconsidere pe ceilalți. Nimic nu îți oferă acest drept. Nici banii, nici poziția socială, nici studiile, niște numărul de afaceri sau de firme pe care le ai, sau pe care nu le ai și totuși împrumuți un comportament despre care doar presupui ca ar fi cel de aristocrație.  Mă întreb ce s-a întâmplat între timp și cum am ajuns să reproducem tocmai comportamentele pe care le criticam.

Snobismul are multe forme și rareori se manifestă prin declarații explicite de superioritate. Îl observi în felul în care cineva își selectează interlocutorii, în atenția exagerată acordată funcțiilor și titlurilor sau în interesul care apare brusc atunci când află că persoana din fața sa are bani, o companie ori relații importante. Uneori, se vede în lucruri aparent mărunte, precum un salut ignorat, o privire evaluativă sau o conversație întreruptă atunci când apare cineva considerat mai important. Alții își iau un statut fără niciun merit dar prin asociere cu o persoană, o locație sau un anumit tip de eveniment.

Am căutat, am cercetat și am aflat că în diaspora, preocuparea pentru statut are și o dimensiune sociologică.

În studiul Prestige and Status in the Migration Process, publicat în 2014 în Journal of Ethnic and Migration Studies, cercetătorul Chris Moreh analizează diferențierea socială într-o comunitate românească din Spania. Cercetarea arată cum migranții își construiesc poziția socială prin succes economic, prestigiu și avansare profesională. Migrația poate schimba locul unui om în ierarhia socială dar nu elimină nevoia de recunoaștere. Uneori, îi oferă noi modalități de exprimare.

În Marea Britanie, Alexandra Bulat a cercetat atitudinile românilor față de britanici, față de alte minorități dar și față de propriii conaționali. Cercetarea sa din 2016 a identificat, printre participanți, sentimente de neîncredere și lipsă de unitate în raport cu alți români din UK. Autoarea a observat și o contradicție interesantă, anume că unii participanți criticau stereotipurile îndreptate împotriva lor, dar reproduceau, la rândul lor, stereotipuri despre alte grupuri.

Mai recent, o cercetare doctorală realizată de Ana-Maria Georgiana Cîrstea la Durham University, în 2024, a analizat relațiile de încredere, obligațiile reciproce și tensiunile dintre românii din nord-vestul Londrei. Studiul documentează relația contradictorie pe care participanții o aveau cu propria identitate românească, valorizând și criticând, în același timp, comportamentele asociate comunității.

Aceste cercetări nu demonstrează că românii din diaspora sunt, în general, snobi, dar arată că apartenența la aceeași naționalitate nu produce automat solidaritate și că diferențele de statut pot influența relațiile dintre conaționali. În acest context, merită discutat și despre parvenitism, pe care îl confundăm uneori cu succesul.

Să pleci din România, să muncești, să construiești o afacere și să ajungi într-o poziție socială sau profesională mai bună reprezintă o realizare. Cunosc români care au început cu locuri de muncă modeste și au construit, prin muncă, afaceri remarcabile iar ascensiunea lor merită recunoscută. Este firesc să fie mândri de ceea ce au realizat dar există o diferență între a fi mândru de drumul tău și a avea nevoie să le demonstrezi permanent celorlalți că ești deasupra lor. Sau ce să mai spunem când te crezi superior doar pentru că ești într-un loc, fără să ai niște merite deosebite!

Problema apare atunci când succesul este însoțit de dispreț față de cei din jur indiferent de motiv, când omul care ieri era ignorat începe astăzi să îi ignore pe ceilalți sau când respectul pe care și l-a dorit atât de mult devine ceva ce refuză să ofere.

La fel de discutabilă mi se pare și tendința unor persoane de a confunda participarea la evenimente organizate de Ambasadă, Consulat, Institutul Cultural Român sau alte instituții cu dobândirea unui statut social superior. Prezența într-un asemenea spațiu reprezintă o oportunitate de a cunoaște oameni, de a învăța și de a participa la viața culturală sau profesională a comunității, dar prestigiul instituției nu se transferă automat asupra invitaților săi.

Fotografia cu un diplomat, salutul primit de la un oficial sau participarea la un eveniment exclusivist nu reprezintă certificate de superioritate iar cei familiarizați cu regulile unui mediu formal înțeleg că politețea trebuie manifestată față de toți participanții, indiferent de vârstă, profesie sau poziție socială.

Putem avea bani și să fim lipsiți de maniere, putem avea funcții importante și să nu știm să purtăm o conversație civilizată, la fel cum putem întâlni oameni cu venituri modeste care demonstrează o eleganță în comportament remarcabilă. Clasa socială, prestigiul profesional și caracterul sunt lucruri diferite, chiar dacă uneori ne încăpățânăm să le confundăm.

Dincolo de toate acestea, mă preocupă în mod special relația pe care o construim cu generațiile mai tinere. Vorbim frecvent despre nevoia de a atrage tinerii către comunitatea românească, despre păstrarea identității culturale și despre importanța participării lor la evenimente. Ne dorim să se implice, să cunoască oameni, să își păstreze legătura cu România și să devină parte activă a comunității.

Dar cât de deschiși suntem, în realitate, atunci când apar? Mă refer la disponibilitatea de a-i include în conversații, de a-i prezenta celorlalți, de a le asculta opiniile și de a le oferi sentimentul că prezența lor este binevenită, chiar dacă nu au încă o carieră, o companie, o funcție sau o rețea de relații.

Un studiu publicat în Geoforum, despre experiențele tinerilor proveniți din familii de migranți din Tottenham, analizează felul în care sentimentul de apartenență este influențat de experiențele cotidiene de acceptare și respingere. O altă cercetare, publicată în PLOS ONE în 2017, examinează experiențele părinților și tinerilor din comunități de migranți din Australia, inclusiv conflictele dintre generații și factorii care contribuie la construirea identității culturale.

Deși aceste studii nu analizează direct snobismul românilor, ele ne ajută să înțelegem cât de important este mediul social în care tinerii încearcă să își găsească locul. Apartenența la o comunitate se construiește și prin experiența pe care o are un tânăr atunci când intră pentru prima dată într-o încăpere plină de oameni pe care nu îi cunoaște.

Poți să fii selectiv fără să fii arogant, poți să ai standarde fără să umilești, poți să fii educat fără să îi consideri inferiori pe cei care au avut alte oportunități. Sau nu?

Mă întorc la sora mea, care, la 19 ani, a mers la un eveniment cultural românesc din curiozitate și cu dorința de a participa, s-a bucurat de experiență, dar s-a întors întrebându-mă de ce unii români îi privesc de sus pe ceilalți. Nu consider că experiența ei definește Institutul Cultural Român sau publicul evenimentelor sale. Dimpotrivă, instituțiile culturale creează oportunități de întâlnire, iar atmosfera dintre participanți depinde și de noi. Totuși, cred că întrebarea ei merită luată în serios, mai ales dacă ne dorim ca generațiile tinere să participe la viața comunității și să își găsească locul în ea.

Dacă ne dorim ca tinerii să participe la viața comunității românești, ar trebui să avem grijă ca, atunci când o fac, să se simtă bineveniți, respectați și încurajați să revină. E valabil pentru toată lumea, nu doar pentru tineri.

Mai mult, dacă vrem să fim respectați ca români în străinătate, ar merita să începem prin a ne respecta mai mult între noi, fără să transformăm fiecare întâlnire într-o competiție de statut și fiecare persoană nouă într-un candidat la un examen social pe care nimeni nu i-a spus că trebuie să îl susțină.

O invitație îți poate deschide ușa către un eveniment, dar felul în care îi tratezi pe ceilalți spune mult mai multe despre locul pe care îl ocupi, cu adevărat, în societate.