Dacă v-ar întreba cineva de ce alfabetul începe cu A, B, C și nu cu T, M, P sau G, ce i-ați răspunde? Cel mai probabil ați zâmbi și ați spune că „așa este alfabetul”. Îl învățăm în primii ani de școală, îl repetăm aproape zilnic și îl folosim atât de des, încât nu ne mai trece prin minte că ordinea lui ar putea ascunde una dintre cele mai interesante povești din istoria omenirii.

Dacă întrebarea ar fi cine a inventat alfabetul, mulți și-ar aminti vag din manualele de istorie de fenicieni. Într-un fel, răspunsul este corect. În altul, nu este.

Fenicienii nu au inventat alfabetul, însă fără ei este foarte posibil ca astăzi să nu mai vorbim despre el. Cine erau acești oameni?

Fenicienii au trăit pe coasta estică a Mării Mediterane, pe teritoriul Libanului de astăzi și al unor părți din Siria și Israel. Nu au construit un imperiu uriaș precum egiptenii sau romanii și nici nu au lăsat în urmă monumente comparabile cu piramidele. În schimb, au devenit cei mai pricepuți navigatori și comercianți ai lumii antice. Corăbiile lor ajungeau din Egipt până în Spania, iar în fiecare port schimbau nu doar lemn de cedru, sticlă, ceramică sau celebra purpură feniciană, ci și idei.

Printre toate aceste mărfuri exista însă una care avea să schimbe lumea mai mult decât toate celelalte la un loc. Era alfabetul.

Tocmai de aceea istoria îi reține drept poporul care l-a răspândit în întreaga Mediterană. Însă, pentru a înțelege de unde provenea, trebuie să ne întoarcem și mai mult în trecut, într-o perioadă în care alfabetul nici măcar nu exista. Cu aproximativ cinci mii de ani în urmă, oamenii știau deja să scrie, însă nu foloseau litere.

În Egiptul antic, încă din jurul anului 3200 î.Hr., existau hieroglifele. În aceeași perioadă, în Mesopotamia, civilizația sumeriană dezvoltase scrierea cuneiformă, realizată prin apăsarea unei trestii în tăblițe de lut umed. Nici unul dintre aceste sisteme nu semăna cu alfabetul pe care îl cunoaștem astăzi. În loc de douăzeci sau treizeci de litere, existau sute de semne. Pentru comparație, alfabetul românesc are astăzi 31 de litere. Un scrib egiptean trebuia să cunoască de zeci de ori mai multe simboluri decât învățăm noi astăzi pentru a putea citi și scrie.

Unele reprezentau obiecte, precum un om, o pasăre sau un copac. Altele exprimau idei întregi, iar altele redau silabe sau sunete. Cu cât civilizațiile deveneau mai complexe, cu atât și numărul simbolurilor creștea. Scrisul nu era o abilitate pe care o avea orice om, ci o profesie. Existau oameni numiți scribi, funcționarii care redactau legile, tratatele, registrele fiscale, contractele și corespondența oficială.

Pentru a ajunge scrib era nevoie de ani întregi de studiu, pentru că trebuia să memorezi sute sau chiar mii de simboluri și regulile după care acestea puteau fi combinate. Cu alte cuvinte, scrisul nu era accesibil oamenilor obișnuiți, era o profesie rezervată unei elite.

Imaginați-vă că, înainte să puteți trimite un simplu mesaj de pe telefon, ar trebui să învățați două mii de simboluri diferite. Probabil că foarte puțini dintre noi ar mai scrie vreodată. Aici apare, probabil, unul dintre cele mai importante momente din istoria civilizației.

Între aproximativ 1850 și 1550 î.Hr., în Peninsula Sinai și în regiunile aflate la granița cu Egiptul trăiau comunități care vorbeau limbi semitice, strămoașele limbilor precum ebraica, araba sau aramaica. Mulți dintre oamenii acestor comunități lucrau în minele egiptene sau făceau comerț cu Egiptul și vedeau zilnic hieroglifele. Nu erau scribi și nici nu aveau nevoie de un sistem atât de complicat. Privind zilnic hieroglifele, oamenii acestor comunități au observat că un desen nu trebuia neapărat să reprezinte un obiect. El putea reprezenta doar primul sunet din numele acelui obiect.

Dacă un desen reprezenta un bou, de ce să nu folosești acel desen doar pentru primul sunet din cuvântul „bou”? Dacă un alt desen reprezenta o casă, de ce să nu păstrezi doar primul sunet din cuvântul „casă”?

Practic, au luat imagini pe care oamenii le cunoșteau deja și le-au transformat în sunete. Din acel moment nu mai era nevoie de sute de simboluri, erau suficiente doar câteva zeci. Așa s-a născut primul alfabet. Primele litere nu erau litere în sensul în care le înțelegem noi astăzi. Erau desene simplificate. Prima se numea Aleph și însemna „bou”. Semnul reprezenta capul unui bou privit din față, cu cele două coarne. De-a lungul secolelor, desenul a fost rotit, simplificat și stilizat până când a devenit litera A.

Data viitoare când veți scrie litera A, opriți-vă o clipă și întoarceți-o cu vârful în jos. Privită astfel, încă se poate ghici capul unui bou cu cele două coarne, desenat de oameni care au trăit acum aproape patru mii de ani. A doua literă era Beth, adică „casă”. A treia, Gimel, însemna „cămilă”. A patra, Daleth, însemna „ușă”. Și aproape fiecare literă avea propria poveste: Yod însemna „mână”, Mem însemna „apă”, Nun era „peștele”, Ayin era „ochiul”, Pe era „gura” și Resh însemna „cap”.

Toate aceste cuvinte aparțineau limbii vorbite de acele populații semitice. Literele nu fuseseră desenate la întâmplare. Ele reprezentau obiecte pe care oamenii le vedeau în fiecare zi și pe care le puteau recunoaște imediat. Cu timpul, desenele au devenit tot mai abstracte, până când și-au pierdut aproape complet asemănarea cu obiectele pe care le reprezentaseră odinioară.

Câteva secole mai târziu, fenicienii au preluat acest alfabet, l-au standardizat în douăzeci și două de litere și, prin rețeaua lor comercială, l-au dus dintr-un capăt în altul al Mediteranei. Așa a ajuns alfabetul în contact cu grecii, iar de aici începe un nou capitol. Există însă un detaliu istoric pe care foarte puțină lume îl cunoaște.

În anii 1920, arheologii au descoperit în vechiul oraș Ugarit, aflat pe teritoriul Siriei de astăzi, mai multe tăblițe de lut vechi de peste trei milenii. Pe unele dintre ele apărea deja ordinea pe care o folosim și astăzi: Aleph, Beth, Gimel, Daleth… Descoperirea părea să confirme ceea ce istoricii bănuiau deja. Numai că, printre tăblițe, arheologii au găsit și ceva la care nimeni nu se aștepta: o altă ordine alfabetică. Cu alte cuvinte, în aceeași perioadă coexistau două moduri diferite de a ordona literele.

Din câte știm astăzi, alfabetul cuneiform folosit la Ugarit a dispărut odată cu civilizația care îl folosea. În jurul anului 1200 î.Hr., orașul a fost distrus în timpul prăbușirii marilor civilizații ale Epocii Bronzului. Au dispărut palatul, administrația și școlile de scribi care transmiteau acel sistem de scriere din generație în generație.

În schimb, alfabetul liniar răspândit de fenicieni a continuat să circule prin comerț, fiind preluat de alte popoare. A ajuns la greci, apoi la romani și, în cele din urmă, a devenit strămoșul alfabetelor folosite astăzi în cea mai mare parte a Europei. De ce a supraviețuit tocmai această ordine? Nu știm.

Și tocmai aici se ascunde unul dintre cele mai fascinante mistere ale istoriei. Atunci când alfabetul apare în documentele pe care le avem astăzi, ordinea lui era deja stabilită. Niciun document cunoscut nu spune cine a ales succesiunea Aleph, Beth, Gimel, Daleth și nici de ce aceasta a fost preferată celeilalte. Grecii au fost cei care au făcut următoarea mare revoluție.

Alfabetul fenician nota aproape exclusiv consoanele. Pentru cine vorbea limba feniciană, vocalele puteau fi deduse din context. În greacă însă acest lucru devenea mult mai dificil, deoarece schimbarea unei vocale putea modifica complet sensul unui cuvânt.

În loc să inventeze un alfabet nou, grecii au găsit o soluție elegantă. Au luat câteva semne feniciene de care nu aveau nevoie și le-au transformat în vocale. Așa au apărut Alpha, Epsilon, Iota, Omicron și celelalte vocale, iar alfabetul a devenit, pentru prima dată, capabil să redea sistematic atât consoanele, cât și vocalele.

Romanii au preluat apoi alfabetul prin intermediul etruscilor și l-au adaptat limbii latine. Nici acesta nu era identic cu cel pe care îl folosim astăzi. Litera G nu exista inițial, iar C era folosită atât pentru sunetul K, cât și pentru G. Abia în secolul al III-lea î.Hr. romanii au creat litera G prin modificarea lui C și au introdus-o în alfabet. Mai târziu au reapărut și Y și Z, iar în Evul Mediu s-au separat literele J, U și W din vechile I și V.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor modificări, ordinea alfabetului a rămas aproape neschimbată. Este, probabil, una dintre cele mai longevive convenții create vreodată de om. Folosim aceeași succesiune de litere de peste trei mii de ani fără să știm cine a stabilit-o. De cele mai multe ori asociem alfabetul doar cu cititul și scrisul. În realitate, el stă la baza aproape întregii civilizații moderne.

Ori de câte ori un profesor scrie pe tablă x + y = z, un medic notează grupa sanguină A sau B, un chimist vorbește despre Au (aur) ori AG (argint), un muzician scrie acordul Do major, sau un programator deschide editorul de cod, alfabetul își continuă, în tăcere, călătoria începută cu mii de ani în urmă. Nu îl mai observăm, pentru că face parte din firescul vieții noastre, dar aproape fiecare domeniu al cunoașterii se sprijină, într-o formă sau alta, pe aceleași litere învățate în copilărie.

Cu alte cuvinte, alfabetul nu a făcut posibilă doar literatura. A făcut posibilă transmiterea cunoașterii.

Fără el, nu am fi avut biblioteci, tratate de medicină, formule matematice, manuale de inginerie, cod informatic sau cercetare științifică în forma pe care o cunoaștem astăzi. Faptul că ordinea alfabetului a supraviețuit mai bine de trei milenii este, poate, cea mai bună dovadă că unele dintre cele mai mari descoperiri ale omenirii nu sunt întotdeauna și cele mai spectaculoase.

Poate că nu vom afla niciodată cine a hotărât că alfabetul trebuie să înceapă cu A și să continue cu B. Istoria nu ne-a păstrat numele celui care a făcut această alegere. Dar, dacă cineva vă va întreba de acum înainte de ce alfabetul începe cu A, B, C, îi veți putea spune povestea. Și, uneori, povestea valorează mai mult decât răspunsul.