Uneori mă gândesc că, în meseria de jurnalist, cel mai greu nu este să pui întrebările potrivite. Cel mai greu este atunci când, ani mai târziu, îți dai seama că ai fost martor la începutul unei povești al cărei final ai fi vrut să nu îl scrii niciodată. 

Așa am cunoscut-o pe Oana Adiaconiței.

Se întâmpla în urmă cu aproximativ patru ani. Am filmat atunci primul material despre cum părea că a învins boala care avea să îi schimbe viața. Totuși ceea ce îmi amintesc cel mai bine despre Oana nu este diagnosticul, ci omul. O femeie plină de viață, un artist care vorbea cu entuziasm despre ceea ce crea și un om care îți transmitea, aproape fără să își dea seama, că are încă foarte multe de făcut. Era genul acela de energie pe care nu o poți juca în fața unei camere și pe care nu o poți descrie doar prin câteva adjective.

Au urmat luni în care părea că lucrurile merg în direcția bună. Cred că toți cei care îi urmăreau povestea au avut același gând: poate acesta este momentul în care viața îi oferă, în sfârșit, șansa pe care o merită. Apoi, boala a revenit și a schimbat din nou totul.

Există un lucru pe care îl înveți atunci când întâlnești oameni aflați în astfel de încercări. Oricât de gravă ar fi situația și oricât de bine ai înțelege ce înseamnă un astfel de diagnostic, continui să speri. Speri că tratamentul va funcționa, că organismul va răspunde, că omul din fața ta va fi printre acele excepții despre care citim atât de rar. Și poate tocmai de aceea nu suntem niciodată cu adevărat pregătiți pentru vestea pe care, undeva, știm că este posibil să o primim.

De fiecare dată când scriu despre un om care nu mai este, mă întreb cât de ușor ajungem să reducem o viață întreagă la ultimul ei capitol. Vorbim despre ultimele luni, despre ultimele analize, despre ultimul tratament sau despre ultimul mesaj și uităm că, înainte de toate acestea, a existat un om care a iubit, a construit, a râs, a făcut planuri și a lăsat ceva în urmă.

Cred că acesta este unul dintre cele mai greu de explicat lucruri atunci când privești, chiar și de la distanță, povestea unui om aflat într-o astfel de luptă. Înțelegi cât de gravă este situația, înțelegi că medicina are limite și că nimeni nu poate promite un deznodământ fericit, însă continui să speri. Facem asta pentru că speranța funcționează după alte reguli decât logica iar atunci când vestea vine, descoperi că nu există un mod corect de a fi pregătit pentru ea.

Mi-ar plăcea însă ca Oana să nu fie amintită doar prin boala pe care a dus-o cu demnitate, ci prin talentul ei și prin felul în care transforma ideile, culorile și obiectele obișnuite în lucrări care ajungeau să facă parte din casele și din viețile altor oameni.

Haideți să ne-o amintim pentru creativitatea ei, pentru zâmbetul ei, pentru bucuria cu care vorbea despre ceea ce făcea, pentru că acestea au fost lucrurile care au definit-o cu adevărat, iar boala, oricât de nedreaptă a fost, nu ar trebui să aibă ultimul cuvânt atunci când vorbim despre cine a fost Oana Adiaconiței.

Oana, îți mulțumesc că m-ai lăsat, în urmă cu patru ani, să spun o parte din povestea ta. Aș fi vrut ca finalul tău să fie altul și cred că am sperat asta cu toții, până în ultima clipă. Te voi păstra în amintire așa cum te-am cunoscut, ca un om plin de viață, un artist talentat și o femeie care a continuat să creadă și să creeze chiar și atunci când viața a pus în fața ei cele mai grele încercări.

Dumnezeu să te odihnească în pace.

Condoleanțe familiei și tuturor celor care au iubit-o.