Românul are, în viața lui, o frică letală care-i conduce reacțiile, după cum spun studiile făcute de psihologul Daniel David: aceea de a nu fi luat de prost.

Lupta românului este cu propria-i imagine în exterior. Însă nu lupta de a fi mai bun, de a face lucrurile mai bine, ci lupta cu cei care l-ar putea lua de prost. Dacă nu-mi dau cu părerea, simt că sunt prost. Dacă nu merg până în pânzele albe cu contrazicerea pe un subiect pe care nu-l cunosc oricum, vor crede că sunt prost.

Se vede ușor în discuțiile de zi cu zi. Opinii formulate pe loc, susținute ferm, chiar și când informația lipsește. O ezitare mică devine incomodă. A spune că nu știi pare un risc mai mare decât a greși. Reflexul acesta nu vine din încredere, ci din teama de a nu părea „prost” în fața celorlalți.

Fenomenul are o explicație solidă în literatura de specialitate.

Studiul făcut de psihologii David Dunning și Justin Kruger în 1999 a arătat că oamenii cu rezultate mai slabe își evaluau abilitățile mult prea sus. Deci, cu cât știi mai puțin, cu atât riști mai mult să pari sigur pe tine. Cu cât înveți mai mult, cu atât începi să vezi cât de mult îți lipsește.

European Social Survey arată constant că nivelul de încredere interpersonală în România rămâne scăzut comparativ cu alte state europene. Când încrederea lipsește, fiecare interacțiune capătă o miză de validare. Aparența contează mai mult decât corectitudinea.

De aici apare presiunea de a avea mereu un punct de vedere și chiar de a ni-l susține cu tărie. Avem impresia că, dacă vom tăcea, vom fi considerați slabi.

În astfel de condiții, spațiul public se umple de certitudini fragile, repetate suficient de des încât să pară solide.

Există cercetări care arată direcția opusă. La Stanford University, Carol Dweck a studiat modul în care raportarea la propriile limite influențează învățarea. Conceptul de „growth mindset” pornește de la ideea că acceptarea faptului că nu știi ceva crește șansele de progres real.

În practică, schimbarea pare ușoară: accepți că nu știi, cauți și revii. Fără demonstrații inutile și fără nevoia de a câștiga fiecare conversație. Pare puțin, dar, într-un climat dominat de aparențe, gestul acesta iese imediat în evidență.

Nu lipsa competenței creează cele mai multe probleme, ci refuzul de a o recunoaște. De aici pornește blocajul.