Jignim tot mai ușor și tot mai repede, iar cel mai grav este că mulți dintre noi nici nu mai observă când se întâmplă asta.

Există un lucru care mă frapează de fiecare dată când citesc comentarii pe rețelele sociale: ușurința cu care oamenii insultă o persoană necunoscută, adesea fără să știe aproape nimic despre contextul real al unei situații. Pare că se activează ceva în câteva secunde, la vederea unui titlu sau a unui clip de zece secunde, iar verdictul vine înainte ca mintea să apuce să proceseze informația.

Săptămâna aceasta am văzut două exemple care ilustrează perfect acest mecanism. Primul a fost cazul mamei din Constanța, filmată în timp ce își brusca fiica de opt ani pe stradă, sub privirile trecătorilor. Al doilea a fost valul de reacții din jurul festivalului Beach, Please, unde voci publice au ajuns să tragă concluzii despre o întreagă generație de adolescenți pornind de la câteva ore de festival. Nu vreau să reiau aceste cazuri în detaliu, pentru că ele nu sunt, de fapt, subiectul acestui text. Sunt doar un punct de plecare pentru o întrebare mai importantă: ce este, de fapt, ura online, ce o declanșează și cine o practică?

Primul lucru pe care cred că trebuie să-l separăm clar este diferența dintre opinie și ură. O opinie, chiar și una dură, pornește de la fapte, rămâne deschisă argumentelor și lasă loc pentru nuanță. Poți critica organizarea unui festival sau poți pune întrebări despre deciziile unui părinte fără ca asta să însemne ură. Ura, în schimb, nu mai caută un răspuns, ci doar o descărcare emoțională. Atacă persoana, îi neagă demnitatea și rareori lasă loc pentru dialog.

Cercetătorii Malecki, Kowal, Dobrowolska și Sorokowski, într-un studiu publicat în 2021 în Frontiers in Psychology, susțin exact această diferență. Ei descriu ura online ca pe un comportament distinct de trolling sau de hărțuirea cibernetică, caracterizat prin lipsa oricărei intenții constructive. Mi se pare o distincție esențială, pentru că ne ajută să ieșim din capcana în care cădem tot mai des: aceea de a numi „hate” orice opinie care ne deranjează.

Dar ce anume declanșează acest comportament?

Piotr Sorokowski și colegii săi, de la Universitatea din Wrocław, au analizat comentarii postate în timpul Jocurilor Olimpice de Iarnă din 2018 și au comparat persoanele care au publicat comentarii de ură cu cele care au scris comentarii neutre. Cel mai puternic predictor identificat nu a fost vârsta sau genul, ci o trăsătură de personalitate numită psihopatie, una dintre componentele Triadei Întunecate.

Asta nu înseamnă că autorii comentariilor de ură sunt psihopați în sens clinic. Înseamnă însă că anumite trăsături asociate acestei dimensiuni de personalitate apar mai frecvent în rândul celor care manifestă astfel de comportamente. Mi s-a părut o concluzie interesantă, pentru că mută atenția de la ținta atacului către mecanismul care îl produce. Uneori, problema nu este ceea ce vede autorul comentariului, ci felul în care reacționează la ceea ce vede.

Un alt studiu, semnat de Hilte, Markov, Ljubešić, Fišer și Daelemans și publicat în 2023 în Frontiers in Artificial Intelligence, a analizat comentarii de tip hate speech pe Facebook în patru limbi diferite. Cercetătorii au observat că bărbații publică mai frecvent astfel de comentarii decât femeile, iar frecvența comportamentului tinde să crească odată cu vârsta, chiar dacă dinamica diferă de la o cultură la alta.

Este o confirmare parțială a unei impresii pe care mulți dintre noi o avem atunci când citim comentariile de pe Facebook. Totuși, autorii sunt atenți să nu transforme această observație într-o regulă universală și cred că au dreptate. Am văzut suficienți tineri agresivi online cât să știu că vârsta nu este nici o explicație suficientă, nici o scuză.

Există însă un alt fenomen care pare să apară mai frecvent odată cu înaintarea în vârstă. Nu este vorba despre ură propriu-zisă, ci despre distribuirea rapidă și necritică a informațiilor. Guess, Nagler și Tucker, de la Princeton și New York University, au arătat că utilizatorii Facebook cu vârsta de peste 65 de ani au distribuit, în timpul alegerilor americane din 2016, de aproape șapte ori mai multe știri false decât utilizatorii sub 30 de ani. Explicația nu a fost incapacitatea de a distinge adevărul de fals, ci un nivel mai ridicat de partizanat și obiceiuri digitale formate într-o perioadă foarte diferită de cea de astăzi.

Cred că această combinație explică o parte dintre reacțiile pe care le vedem zilnic în online: nu întotdeauna răutate, ci uneori încredere acordată prea repede unei informații și lipsa reflexului de a te opri câteva secunde înainte de a apăsa butonul „Distribuie” sau „Comentează”.

În România, un studiu comandat de ING Bank arată că 69% dintre respondenți consideră comentariile negative de pe rețelele sociale o problemă reală a societății, iar 86% spun că întâlnesc frecvent agresivitate în mediul online. Asta înseamnă că nu vorbim doar despre o impresie personală, ci despre un fenomen pe care majoritatea românilor îl observă și îl recunoaște.

Rămâne însă întrebarea cea mai importantă: de ce un dezacord obișnuit ajunge atât de ușor să se transforme într-un atac?

Cred că răspunsul stă într-o combinație de factori. Primul este anonimatul sau, cel puțin, distanța pe care o oferă ecranul și care reduce consecințele sociale ale unei remarci agresive. În psihologie există chiar un concept care descrie acest fenomen: Online Disinhibition Effect, formulat de psihologul John Suler. El arată că oamenii tind să spună în mediul online lucruri pe care, într-o conversație față în față, nu le-ar spune aproape niciodată. Lipsa contactului vizual, senzația de anonimat, distanța fizică și impresia că reacțiile celuilalt nu sunt imediate reduc autocontrolul și fac mai ușoară exprimarea agresivității.

Al doilea factor este algoritmul rețelelor sociale, care recompensează reacțiile emoționale mult mai mult decât nuanța. Conținutul care provoacă indignare, furie sau șoc generează mai multă interacțiune și, implicit, este distribuit mai departe către un număr mai mare de oameni. În acest fel, emoțiile puternice ajung să fie amplificate de platformă.

Al treilea factor este nevoia de apartenență la un grup. În momentul în care identitatea noastră începe să se confunde cu tabăra din care credem că facem parte, dezbaterea nu mai urmărește înțelegerea celuilalt. Scopul devine apărarea propriului grup și înfrângerea adversarului, chiar și atunci când realitatea este mult mai nuanțată.

Nu cred că explicația este, în esență, politică, deși ura online împrumută adesea un limbaj politic. Cred, mai degrabă, că pentru mulți oameni internetul a rămas un spațiu în care regulile de bază ale conviețuirii nu au fost niciodată pe deplin învățate. Nu din punct de vedere tehnic, ci uman. Nu au integrat faptul că, dincolo de ecran, există tot un om care citește ceea ce scrii și că o vorbă aruncată online poate răni la fel de mult ca una spusă față în față.

Nu vreau să transform această discuție într-o vânătoare de generații. Datele arată destul de clar că fenomenul nu ține de o singură vârstă, ci de o combinație de personalitate, context și obiceiuri digitale prost formate.

Cred însă că merită să ne obișnuim cu un gest simplu. Înainte să transformăm un dezacord într-un atac, să ne întrebăm dacă mai căutăm cu adevărat un răspuns sau dacă vrem doar o descărcare emoțională. Pentru că, uneori, cea mai matură reacție din online nu este comentariul pe care îl scrii, ci cel pe care alegi să nu îl publici.