Trăim într-o epocă în care cantitatea legislativă este confundată cu ordinea și siguranța.

Cu cât avem mai multe legi, norme, ordonanțe și ghiduri, cu atât ni se spune că societatea este mai sigură, mai bine organizată, mai protejată.

În realitate, această acumulare nu produce claritate, ci o formă de ceață normativă în care nimeni nu mai știe exact unde începe și unde se termină responsabilitatea.

În România există aproximativ 20.000 de acte normative. Legi, hotărâri, ordonanțe, norme metodologice, completări, excepții. Doar nucleul dur al legislației înseamnă mii de articole.

Avem aproximativ șase mii de articole de lege, din șase coduri mari și late:
– Codul civil, cu 2.664 de articole
– Codul penal, cu 446 de articole
– Codul de procedură civilă, cu 1.133 de articole
– Codul de procedură penală, cu 602 articole
– Codul muncii, cu 281 de articole
– Codul administrativ, cu 638 de articole

Peste toate acestea se adaugă Constituția României, cu 156 de articole.

Și nu vorbim încă despre legi speciale, ordine de ministru, hotărâri de guvern, norme interne, regulamente, proceduri, ghiduri sau directive europene transpuse. Nici despre regulile interne ale instituțiilor, ale companiilor, ale profesiilor sau ale organizațiilor în care oamenii trăiesc și muncesc zi de zi.

Întrebarea firească nu este câte legi mai putem adăuga.
Întrebarea onestă este: cine le poate cunoaște cu adevărat?

Cine le-a citit pe toate?
Cine le poate corela fără contradicții?
Cine le știe suficient de bine încât să fie sigur că nu le încalcă, măcar o dată, fără să vrea?

Răspunsul este simplu și incomod: nimeni.

În aceste condiții, respectarea deplină a legii devine un ideal imposibil. Nu din rea-credință, ci din suprasaturare. Legea nu mai este un reper clar, ci un teren minat. Nu mai spune limpede ce este permis și ce nu, ci creează permanent posibilitatea de a fi „în neregulă”.

Și nici măcar nu vorbim doar despre stat. Vorbim despre reguli de instituție, reguli de muncă, proceduri interne, coduri de conduită, ghiduri profesionale, norme administrative. De la intrarea în propria casă, până la locul de muncă, spațiul public și relația cu statul, viața omului modern este traversată de reguli peste reguli.

Thomas Hobbes, filosof politic englez din secolul al XVII-lea, cunoscut pentru teoria statului puternic, vedea legea ca pe un mijloc prin care oamenii ies din haos și acceptă autoritatea pentru a se proteja de violență și insecuritate. În viziunea sa, statul apare pentru a pune capăt dezordinii, nu pentru a o înlocui cu un exces de reguli. Hobbes vorbea despre lipsa ordinii, nu despre suprareglementare. Legea trebuia să apere, nu să se multiplice până când devine ea însăși o formă de presiune permanentă.

La ce ne-ar mai folosi încă două, cinci, zece sau o sută de legi în plus, care să ne restrângă și să ne controleze mai mult decât să ne apere sau să ne lase spațiul de a ne desfășura? Chiar și în logica unui stat puternic, protecția își pierde sensul atunci când se transformă în supraveghere continuă.

Tablele de piatră au avut zece porunci. Și nici pe acelea, de multe ori, nu suntem în stare să le respectăm.

Cum ne imaginăm că vom putea trăi coerent într-o lume cu zeci de mii de reguli?

Suprareglementarea nu produce oameni mai responsabili. Produce frică, conformism și simularea respectării. Oamenii nu mai înțeleg legea, ci doar învață cum să se ferească de ea.

O societate cu prea multe legi nu este neapărat mai ordonată.
De cele mai multe ori, este doar mai tăcută.