Trăiesc în Marea Britanie de 11 ani, suficient timp încât să fi auzit de zeci de ori aceeași frază, spusă de români care nu se cunosc între ei: „Eu prefer să nu am de-a face cu români”. La început mi se părea ciudat. Pleci la mii de kilometri de România, ajungi într-o țară în care limba, regulile și oamenii sunt diferiți, iar când întâlnești pe cineva care vorbește aceeași limbă cu tine, prima reacție ar trebui, teoretic, să fie una de apropiere. În realitate, lucrurile nu funcționează întotdeauna așa.

Am întâlnit români care își caută conaționalii, îi ajută, construiesc comunități și păstrează legături foarte strânse cu România. Am întâlnit însă și români care îi evită deliberat pe ceilalți români, care spun că preferă să lucreze cu britanici sau cu alte naționalități și care devin aproape deranjați atunci când sunt asociați cu propria comunitate.

De aici apare o întrebare firească: ce se întâmplă cu noi după ce plecăm din România?

Explicația cea mai simplă ar fi că românii sunt răi între ei. Este una dintre acele propoziții repetate atât de mult în diaspora încât aproape că a devenit un adevăr acceptat fără să mai fie verificat. Numai că realitatea este mult mai complicată.

Nu există dovezi serioase care să arate că românii ar avea o predispoziție specială de a se respinge reciproc în străinătate. Există, în schimb, cercetări despre felul în care migrația schimbă relațiile sociale, despre nivelul de încredere, integrarea în societatea gazdă și modul în care românii își construiesc noile cercuri sociale.

Un studiu realizat pe 1.839 de migranți români de cercetătorii Sergiu Gherghina și Aurelian Plopeanu arată că legăturile cu alți români continuă să aibă un rol important după plecarea din țară. Contactele cu alți migranți români și atașamentul față de România sunt asociate inclusiv cu participarea la viața religioasă, unul dintre spațiile în jurul cărora s-au format numeroase comunități românești din străinătate.

Prin urmare, imaginea unei diaspore în care fiecare român încearcă să scape de ceilalți români este falsă. Există solidaritate, există prietenii, există afaceri construite împreună și există oameni care se ajută fără să transforme fiecare gest într-o fotografie pentru Facebook. Există însă și cealaltă realitate.

Migrația nu îți schimbă caracterul în momentul în care cobori din avion, dar îți schimbă mediul în care trăiești. În timp, începi să înveți alte reguli sociale, alt raport cu timpul, cu munca, cu spațiul personal, cu banii și chiar cu felul în care comunici. După câțiva ani, unele comportamente pe care în România nici nu le observai încep să te deranjeze și aici apare o schimbare interesantă.

Există românul care nu mai vrea să vorbească românește în public, românul care a venit în urmă cu zece ani, dar îl privește de sus pe cel sosit săptămâna trecută, românul care povestește cât de greu i-a fost lui să înceapă, dar nu mai are răbdare pentru cel care trece acum prin exact aceeași etapă și mai există și omul care vorbește despre „românii ăștia” de parcă el ar fi dobândit între timp o altă naționalitate.

Nu toate aceste reacții înseamnă neapărat rușine față de propria origine. Uneori sunt rezultatul unei încercări foarte puternice de integrare. Cercetările Laurei Moroșanu despre românii din Londra arată că aceștia își construiesc relații nu doar cu britanicii, ci și cu oameni proveniți din alte comunități de migranți. Experiența comună de a trăi într-o țară străină poate crea legături care depășesc naționalitatea.

O altă cercetare a aceleiași autoare arată că relațiile cu britanicii pot conta inclusiv în evoluția profesională. Contactele sociale pot deschide accesul către alte oportunități și, la fel de important, îl ajută pe migrant să înțeleagă regulile nescrise ale societății în care încearcă să își construiască o viață. Este firesc, deci, ca un român stabilit în Marea Britanie să nu trăiască exclusiv într-un cerc românesc. Integrarea presupune tocmai capacitatea de a ieși din el. Problema apare atunci când integrarea începe să fie măsurată prin distanța pe care reușești să o pui între tine și ceilalți români.

Mai există însă un element despre care vorbim rar atunci când analizăm relațiile din diaspora: competiția. În România, doi oameni cu profesii, educații, venituri și stiluri de viață complet diferite s-ar putea să nu ajungă niciodată în același cerc social. În diaspora, naționalitatea îi poate așeza la aceeași masă. Medicul, constructorul, antreprenorul, șoferul, avocatul, studentul și omul venit de două săptămâni în țară devin, dintr-odată, membri ai aceleiași comunități românești. Numai că o limbă comună nu înseamnă automat valori comune. De aici vin multe dintre dezamăgiri.

Unii intră în comunitate cu așteptarea că un român trebuie să îi ajute pentru simplul fapt că este român. Când întâlnesc competiție, bârfă, promisiuni nerespectate, conflicte profesionale, interese financiare sau pur și simplu oameni cu care nu sunt compatibili, experiența cu o persoană devine verdict asupra unei naționalități: „Eu nu mai lucrez cu români”. Este o generalizare nedreaptă.

La fel de nerealistă este însă și pretenția că românii ar trebui să se ajute necondiționat între ei doar pentru că s-au născut între aceleași granițe. În această discuție contează foarte mult și încrederea.

Cercetările sociologice asupra capitalului social din România au semnalat de-a lungul timpului dificultăți în construirea relațiilor de încredere și cooperare dincolo de familie și cercurile apropiate. Sociologul Bogdan Voicu a analizat această problemă în cercetările sale privind capitalul social din România. Plecarea din țară nu șterge automat comportamente învățate timp de douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani. Dacă ai crescut într-un mediu în care ai învățat să fii prudent, să ai încredere în familie și într-un cerc restrâns de oameni și să privești cu suspiciune intențiile celorlalți, simplul fapt că adresa ta este acum în Londra nu îți rescrie personalitatea. Diaspora adaugă peste toate acestea propriile presiuni.

Pentru mulți, migrația începe cu vulnerabilitate, cu o limbă pe care nu o stăpânesc suficient, un loc de muncă sub nivelul calificării, nesiguranță financiară, dorința de a demonstra că pot reuși și, uneori, experiențe directe de discriminare.

Datele Migration Observatory de la University of Oxford arată că, în perioada 2018–2020, aproximativ 16% dintre persoanele născute în afara Marii Britanii considerau că aparțin unui grup care se confruntă cu discriminare pe criterii precum naționalitatea, rasa, religia, limba sau etnia. În cazul migranților proveniți din Uniunea Europeană, percepția discriminării a crescut puternic în perioada din jurul referendumului pentru Brexit. Experiențele acestea pot apropia oamenii, dar îi pot face și mai preocupați de felul în care sunt percepuți.

Un om care a muncit ani întregi pentru a nu mai fi privit înainte de toate prin eticheta de român venit din Est poate deveni extrem de sensibil la comportamentul altor români. Uneori apare chiar nevoia de delimitare: „Eu nu sunt ca ei”. Aici mi se pare că apare unul dintre cele mai interesante efecte ale vieții în diaspora pentru că începi să privești România și din exterior.

Îți lipsesc familia, limba, mâncarea sau anumite obiceiuri, dar în același timp începi să observi comportamente pe care înainte le considerai normale. Te întorci în România și te deranjează lucruri pe care altădată nici nu le vedeai. Revii în Marea Britanie și îți dai seama că, oricât de bine te-ai integrat, există momente în care nici aici nu ești complet „de-al locului”. Viața între două societăți îți modifică inevitabil reperele.

Tocmai de aceea, afirmația „românii fug de români” spune prea puțin despre ceea ce se întâmplă în realitate.

Unii evită alți români pentru că au avut experiențe proaste. Alții vor să iasă din cercul comunității pentru a se integra. Există oameni care confundă integrarea cu superioritatea și oameni care au ajuns pur și simplu la concluzia sănătoasă că nu trebuie să își aleagă prietenii, colaboratorii sau partenerii de afaceri după pașaport. Poate că întrebarea corectă nici nu este de ce românii nu stau mai mult cu românii. Până la urmă de ce ar trebui să o facă?

Diaspora românească nu este o familie și nici un grup omogen, este formată din milioane de oameni cu educații, profesii, venituri, caractere, experiențe și valori foarte diferite. Faptul că doi oameni s-au născut în România le oferă o limbă comună și o parte dintr-un context cultural comun dar asta nu le garantează compatibilitatea, corectitudinea sau prietenia. Problema reală apare în momentul în care naționalitatea devine criteriu de excludere.

„Nu lucrez cu români”, „nu am prieteni români”, „mă feresc de români” nu mai descriu atunci o experiență personală, ci aplică unui grup întreg concluziile trase din întâlnirea cu câțiva dintre membrii lui. Este exact mecanismul pe care mulți români din străinătate îl condamnă atunci când este folosit împotriva lor.

Ne deranjează când un britanic judecă milioane de români după comportamentul câtorva români, dar uneori facem între noi exact același lucru. Poate că aici merită să ne uităm puțin mai atent la noi. Nu avem obligația să ne iubim pentru că suntem români și nu avem obligația să fim prieteni, să facem afaceri împreună sau să aparținem acelorași grupuri dar avem responsabilitatea de a nu transforma experiențele individuale în sentințe colective.

Poate că o comunitate matură începe în momentul în care nu mai presupunem că un om este bun pentru că este român, dar nici că trebuie evitat din același motiv, îl judecăm după ceea ce face, nu după pașaport.