Există o Românie pe care o vedem în fiecare zi: cu munți, păduri, râuri, orașe și cetăți. Sub picioarele noastre începe însă o altă Românie.

O lume în care nu răsare niciodată soarele și unde timpul se măsoară în picături de apă. Unele formațiuni au avut nevoie de sute de mii de ani pentru a deveni ceea ce vedem astăzi.

Puține locuri au însoțit omul atât de mult precum peșterile. Au fost printre primele sale adăposturi, l-au protejat de frig și de animalele sălbatice, i-au oferit refugiu în vreme de război și au devenit spații pentru ritualuri, ascunzători pentru comori și, mai târziu, adevărate laboratoare naturale. Istoria omenirii și cea a peșterilor au mers, de multe ori, pe același drum.

România are peste 12.000 de peșteri cunoscute și unul dintre cele mai bogate patrimonii speologice din Europa. Cele mai multe sunt concentrate în Carpați și în regiunile calcaroase ale țării, unde apa a modelat, timp de milioane de ani, un adevărat labirint subteran. Unele pot fi vizitate de turiști, altele sunt accesibile doar speologilor, iar multe rămân încă insuficient cercetate. Fiecare expediție poate aduce o descoperire nouă.

Printre cele mai spectaculoase creații ale apei se numără stalactitele și stalagmitele. Stalactitele cresc din tavanul peșterii, iar stalagmitele se formează pe podea, acolo unde cad picăturile încărcate cu minerale. Creșterea lor este extrem de lentă și poate varia mult în funcție de condițiile din fiecare peșteră. Uneori, după mii sau chiar zeci de mii de ani, cele două formațiuni ajung să se unească și formează coloane. O stalactită ruptă nu se reface într-o viață de om, iar simpla atingere poate depune grăsimi și impurități care îi afectează dezvoltarea.

România ocupă și un loc aparte în istoria speologiei mondiale. Biologul Emil Racoviță, cunoscut pentru participarea la expediția antarctică „Belgica”, și-a schimbat direcția cercetărilor după explorarea peșterii Cueva del Drach din insula Mallorca, în 1904. Experiența l-a convins că lumea subterană ascunde un univers aproape necunoscut științei.

În 1907, Racoviță a publicat lucrarea „Essai sur les problèmes biospéologiques” („Eseu asupra problemelor biospeologiei”), care a pus bazele biospeologiei moderne și a transformat studiul vieții din peșteri într-o disciplină științifică de sine stătătoare. În 1920 a fondat, la Cluj, primul Institut de Speologie din lume, iar România a devenit unul dintre centrele internaționale ale cercetării mediului subteran.

Fiecare peșteră spune o altă poveste.

În Munții Apuseni, Ghețarul de la Scărișoara adăpostește unul dintre cele mai vechi și mai mari depozite de gheață subterană din Europa. Straturile sale s-au format de-a lungul mileniilor și păstrează informații despre clima trecutului, fiind o adevărată arhivă naturală pe care cercetătorii o folosesc pentru a reconstitui evoluția mediului.

Tot în Apuseni, Peștera Urșilor a devenit celebră după descoperirea a sute de fosile de urs de cavernă, Ursus spelaeus, o specie dispărută spre sfârșitul ultimei ere glaciare. Galeriile sale păstrează mărturia unei lumi care exista cu mult înainte ca omul să ridice primele orașe.

În județul Gorj, Peștera Muierilor păstrează urme ale oamenilor preistorici și unele dintre cele mai importante descoperiri paleoantropologice din România. Aici au fost găsite rămășițele unei femei Homo sapiens care a trăit în urmă cu aproximativ 35.000 de ani. Vestigiile descoperite în peșteră îi ajută pe cercetători să înțeleagă mai bine cine erau și cum trăiau primii oameni de pe teritoriul actual al României.

Există însă și o peșteră care pare desprinsă dintr-un roman science-fiction. Descoperită în 1986, în apropiere de Mangalia, Peștera Movile adăpostește un ecosistem aproape complet izolat de lumea exterioară. Aici, viața nu depinde de lumina Soarelui, ci de energia obținută prin reacții chimice, într-un proces numit chemosinteză. Numeroase specii sunt adaptate exclusiv acestui mediu și nu au fost întâlnite nicăieri altundeva pe Pământ.

Știința nu este singura poveste pe care o spun peșterile. Unele și-au câștigat locul și în momente decisive ale istoriei.

La Tismana, tradiția spune că Sfântul Nicodim s-ar fi retras într-o peșteră pentru rugăciune înainte de întemeierea mănăstirii. Peste cinci secole, același loc avea să joace un rol important într-un context cu totul diferit.

În 1944, pe măsură ce frontul se apropia de România, în cadrul Operațiunii „Neptun” au fost ascunse la Tismana aproximativ 192,4 tone de aur fin. Tezaurul a fost depozitat mai întâi în pivnița mănăstirii, apoi mutat într-o peșteră din apropiere, al cărei acces a fost blocat și camuflat. Din întreaga cantitate, 2,73 tone de aur aparțineau Băncii Poloniei și se aflau în custodia Băncii Naționale a României. Aurul a rămas ascuns până după încheierea războiului și a fost recuperat în întregime.

Numeroase peșteri din Carpați sunt asociate, în tradiția populară, cu haiduci precum Pintea Viteazul sau Iancu Jianu. Potrivit legendelor, aceștia își ascundeau aici oamenii, armele ori prada și foloseau galeriile drept refugiu atunci când erau urmăriți. În secolul trecut, unele peșteri au fost folosite și de partizanii anticomuniști pentru a se ascunde de autorități.

În jurul acestor locuri s-au născut povești despre tuneluri fără capăt, comorile lui Decebal, balauri, uriași, izvoare cu puteri vindecătoare sau ființe care păzesc aurul ascuns în adâncuri. Multe dintre legende au fost demontate de cercetări, însă ele spun ceva important despre felul în care oamenii au încercat, de-a lungul timpului, să explice necunoscutul.

Dincolo de știință, istorie și legende, peșterile rămân printre cele mai periculoase locuri pentru exploratori. Viiturile pot transforma în câteva minute o galerie uscată într-un râu învolburat. Spațiile înguste, lipsa oxigenului, gazele naturale și prăbușirile de rocă le amintesc speologilor că, în adâncul pământului, omul nu este decât un musafir. Regulile le stabilește natura.

Privim adesea spre cer în căutarea necunoscutului, trimitem sonde spre alte planete și visăm la lumi îndepărtate, dar în același timp, una dintre lumile pe care încă le cunoaștem prea puțin se află chiar sub pașii noștri.