Am observat un lucru: folosim tot mai des termeni istorici grei pentru a eticheta oameni, idei și comportamente din prezent. Nu ești de acord cu un trend? Spui că disciplina cere efort? Vorbești despre limite, decență sau bun-simț? Gata… ești clar, comunist.

Mi se pare că a devenit una dintre cele mai aruncate etichete din spațiul public de astăzi. Înainte să transformăm un cuvânt în armă, poate că ar trebui să-i înțelegem sensul. Din punct de vedere semantic, „comunism” vine din ideea de „comun”, „colectiv”, „aparținând tuturor”. În forma sa teoretică, ideologia vorbea despre reducerea diferențelor sociale și acces mai egal la resurse, muncă și educație.

Confuzia este atât de mare încât folosim termenul fără să știm că nici măcar din punct de vedere istoric lucrurile nu sunt atât de simple. În limbajul curent vorbim despre „comunism”, deși România s-a definit oficial ca stat socialist, iar diferența dintre cele două concepte este rareori discutată.

Poate că ajungem să punem sub aceeași umbrelă prea multe lucruri diferite. Folosim un singur cuvânt pentru a descrie o ideologie, un partid politic, un regim, o perioadă istorică, anumite instituții ale statului și chiar comportamente sau mentalități asociate acelei epoci.

Este firesc să criticăm ideologii politice, mai ales că pentru foarte mulți, cuvântul vine la pachet cu frică, lipsuri, propagandă, cenzură, securitate, foame, frig, cozi și control. Reacția este de înțeles, pentru că România păstrează încă o memorie istorică și emoțională puternică legată de acea perioadă.

Poate că merită făcută diferența între o ideologie și felul în care aceasta a fost aplicată în practică. Comunismul nu înseamnă automat disciplină, reguli, muncă, educație sau responsabilitate colectivă. La fel cum capitalismul nu este doar despre exploatare, lăcomie și lipsă de empatie.

Normele sociale, codurile de conduită, respectul și responsabilitatea au existat în aproape orice societate organizată, indiferent de epocă sau regim politic. Vulgaritatea, manipularea, abuzul de putere, suprimarea și propaganda au fost folosite în toate ideologiile. Însă când un profesor îi sugerează unui copil să studieze ori un părinte își învață copilul despre respect și responsabilitate, nu e comunism.

Dacă cineva este reticent față de un lucru venit sub un ambalaj modern sau critică anumite excese ale consumerismului, nu înseamnă că aspiră la un partid unic și pâine pe cartelă. După părerea mea, nu mai știm să dezbatem idei și să aducem argumente, așa că am început să confundăm orice limită sau dezacord cu extremismul.

Cum nu ne convine ceva, imediat începem: „Comunisto”, „Fascistule”, „Extremistule”, „Globalistule”, „Suveranistule”. Și am încheiat conversația. Nu mai avem răbdare pentru nuanțe sau măcar curiozitatea de a întreba: „Tu ce ai vrut să spui de fapt?”

Se pare că ne sărăcim vocabularul uitând sensul cuvintelor, folosind etichetele în sens peiorativ, pe post de argument.