Există un lucru care pare să călătorească mai repede decât românii atunci când pleacă din țară, informația despre ceilalți români.

În diaspora, uneori ai impresia că anumite comunități funcționează mai degrabă ca niște sate mutate în altă țară decât ca niște grupuri moderne de oameni veniți să construiască ceva nou. Diferența este că satul românesc tradițional avea ulițe și garduri. Diaspora are WhatsApp, Facebook și grupuri locale unde orice succes, greșeală, divorț, faliment, relație sau conflict devine, aproape instant, subiect colectiv.

Paradoxul este că românii din diaspora se ajută enorm în situații-limită. Când moare cineva, când apare o tragedie, când cineva rămâne fără acte, fără casă sau fără bani, comunitatea se mobilizează impresionant. Dar între aceste momente există o tensiune continuă, greu de ignorat: suspiciune, comparație, competiție și foarte multă bârfă. Adevărul este că problema nu începe în diaspora, ea vine din România.

România este una dintre țările europene cu niveluri reduse de încredere socială generală. Mai multe studii despre cultura socială est-europeană și societatea românească au arătat că românii tind să aibă un grad mare de neîncredere în persoane din afara cercului apropiat. Cu alte cuvinte, avem încredere în familie, poate în câțiva prieteni apropiați, dar foarte greu în comunitate ca idee colectivă.

Iar când duci această mentalitate într-o diasporă unde oamenii trăiesc deja sub presiune, chirii mari, muncă multă, stres, dor de casă, nesiguranță identitară, apare un fenomen interesant, românii se caută unii pe alții, dar în același timp se și consumă unii pe alții.

De multe ori, în comunitățile românești din diaspora, informația circulă ca formă de putere. Cine știe ceva despre cineva devine relevant social. Se creează mici cercuri de influență, iar bârfa devine monedă socială. Nu neapărat pentru că oamenii sunt răi, deși unii chiar sunt, ci pentru că într-o comunitate fragmentată și lipsită de încredere, informația oferă poziționare.

Aici apare diferența față de alte naționalități.

Dacă privești anumite comunități asiatice, evreiești, armenești sau chiar indiene din diaspora, observi ceva diferit. Competiția există și acolo, poate chiar mai dură economic decât la români, dar ea este adesea ținută în interiorul unui interes comun mai mare. Comunitatea devine infrastructură, relațiile devin capital iar oamenii înțeleg că succesul colectiv produce protecție pentru toți.

La români, de multe ori, succesul altuia produce suspiciune înainte să producă admirație.

„Oare cum a ajuns acolo?”, „sigur are pile”, „sigur nu spune tot”, „lasă că știm noi.”

Există aproape o dificultate culturală de a accepta succesul fără explicații ascunse iar asta se vede inclusiv în mediul antreprenorial din diaspora. În multe comunități occidentale, networking-ul este văzut ca investiție socială. La români, uneori, networking-ul se transformă în monitorizare reciprocă.

Un raport publicat în 2020 de The Foreign Policy Centre, semnat de Andra-Lucia Martinescu și Alina Balațchi-Lupascu, notează că una dintre temele recurente în analiza diasporei românești din Marea Britanie este lipsa persistentă de încredere, prezentă nu doar în raportarea la instituții, ci și în interacțiunile dintre români. Raportul vorbește despre efectul acestei neîncrederi asupra modului în care organizațiile din diaspora cooperează între ele și menționează existența unor diviziuni interne care au favorizat mai degrabă un mediu competitiv decât colaborări pe termen lung. Studiul menționează inclusiv competiția pentru resurse, vizibilitate și influență, precum și tendința unor organizații de a funcționa izolat sau în rivalitate.

Foarte interesant este că sociologia modernă nu privește bârfa doar ca pe ceva superficial, studiile despre rețele sociale și dinamica grupurilor arată că bârfa apare frecvent în comunități unde oamenii încearcă să își stabilească poziția socială sau unde nivelul de încredere este instabil.

Cu alte cuvinte, bârfa devine simptomul unei comunități care încă nu a învățat complet să funcționeze pe bază de încredere și colaborare matură.

Psihologii sociali explică inclusiv matematic viteza cu care circulă bârfa într-o comunitate, prin raportarea dintre probabilitatea ca o informație să fie retransmisă și numărul conexiunilor sociale ale fiecărei persoane. Cu cât informația are o încărcătură emoțională mai mare, mai ales negativă, și cu cât oamenii sunt mai conectați între ei, cu atât aceasta se răspândește mai rapid. Daniel Goleman amintește în „Inteligența Emoțională” de cercetările care arată că informațiile negative sunt reținute și retransmise social mai ușor decât cele neutre sau pozitive.

Mai există și un alt aspect despre care se vorbește prea puțin, mulți români din diaspora trăiesc între două identități. Nu se mai simt complet din România, dar nici complet acceptați în țara gazdă iar în astfel de spații, oamenii caută validare socială foarte intens. De aici apare și nevoia constantă de comparație, cine și-a luat casă, cine are firmă, cine apare în presă, cine merge la evenimente, cine „s-a ridicat”, cine „a uitat de unde a plecat”.

În multe cazuri, românii nu urmăresc doar viața altor români din curiozitate, ci și ca mecanism personal de evaluare: „Unde sunt eu față de ceilalți?” Problema este că atunci când comunitățile funcționează predominant pe comparație și suspiciune, ele nu mai produc creștere sănătoasă, produc tabere.

Studiile despre fragmentarea socială arată clar că grupurile construite pe neîncredere tind să se împartă în cercuri mici, defensive și uneori ostile între ele. Și totuși, diaspora românească are un potențial uriaș, pentru că, dincolo de bârfă, orgolii și tensiuni, există și foarte multă inteligență, ambiție și capacitate de adaptare. Românii reușesc în aproape orice domeniu în afară. Problema nu este lipsa valorii individuale ci incapacitatea de a transforma valoarea individuală în forță colectivă.

Poate că adevărata maturizare a diasporei românești nu va veni atunci când vom avea mai mulți români celebri în afară ci atunci când succesul unui român nu va mai fi perceput automat ca o amenințare pentru ceilalți români.