La mai bine de trei decenii după căderea comunismului, România încă își păstrează în calendar niște zile care spun mai mult despre reflexele vechi ale statului decât despre prezent. 

8 Martie, 1 Mai și 1 Iunie sunt zile libere sau zile marcate oficial, dar felul în care sunt trăite a rămas prins într-o logică veche. Avem puțină substanță, mult automatism, multă formă și foarte puțină discuție despre ce ar trebui să însemne cu adevărat.

8 Martie, de pildă, a fost transformată într-o zi a florilor și a complimentelor. În loc de discuție despre drepturi, egalitate de șanse sau violență împotriva femeilor, primează gestul de rutină, aproape obligatoriu, care nu deranjează pe nimeni și nu schimbă nimic. 

ONU marchează această zi ca parte din lupta pentru drepturile femeilor, iar UNESCO vorbește clar despre originea ei în mișcările sociale și politice pentru egalitate. La noi, sensul acesta se topește în câteva zâmbete politicoase și în buchete cumpărate în grabă.

1 Mai suferă de aceeași reducere brutală. Ziua Muncii, născută din revendicări dure despre program, salarii și condiții de lucru, a ajuns pretext pentru liber și grătar. Nu mai vorbește aproape nimeni despre ce înseamnă munca în România, despre contracte nesigure, despre ore suplimentare neplătite. Organizația Internațională a Muncii publică de ani buni rapoarte despre aceste probleme. Noi preferăm să punem pe masă micii și să închidem discuția.

1 Iunie e poate cel mai clar exemplu de golire a unei sărbători de sens. Oficial, este ziua copilului. În practică, a devenit o ocazie pentru adulți să joace rolul inocenței pierdute și să vorbească despre „copilul din noi”, o formulă comodă, bună la discurs, inutilă pentru copilul real, care are nevoie de protecție, educație și acces la servicii. UNICEF insistă constant asupra acestor lucruri, iar datele europene arată că România încă rămâne în urmă la capitole care nu se rezolvă cu baloane și spectacol.

Marea Britanie arată altă relație cu astfel de zile. Aici, bank holidays nu sunt tratate ca niște sărbători încărcate ideologic sau religios, ci ca zile de organizare a muncii și a timpului liber. Nu există aceeași nevoie de a le împacheta într-un narativ sentimental sau de stat. În plus, legea nu garantează automat liber în acele zile, iar dreptul de a lucra sau nu depinde adesea de contract și de angajator. Tocmai asta face diferența, în sensul cǎ ziua liberă nu e confundată cu un mesaj moral și nici cu o demonstrație de conformism colectiv.

La noi, statul continuă să ofere zile libere fără să ceară nimic în schimb, iar societatea s-a obișnuit să consume aceste momente fără să le înțeleagă. Sărbătorim formele, nu ideile. Păstrăm datele, dar am pierdut conținutul. Iar asta spune ceva incomod despre felul în care am ieșit din comunism, printr-o prelungire obosită a lui în obiceiuri care nu mai conving pe nimeni, și pe care aproape nimeni nu se grăbește să le pună la îndoială.