Am observat tot mai des un anumit tip de abordare socială la diferite evenimente din diaspora. Prima dată am crezut că poate mi s-a părut sau că am luat-o prea personal. Apoi am început să văd același tipar atât de des încât am simțit că merită mai multă atenție.

Vorbim despre o întrebare simplă. Una care vine atât de repede încât nici nu ai timp să o rumegi. După primele două schimburi de replici apare aproape inevitabil: „Dar tu cu ce te ocupi?” Ani de zile am privit întrebarea asta ca pe o metodă de a sparge gheața. În timp însă am început să observ că, pentru mulți, funcționează mai degrabă ca un filtru.

Din răspuns, omul din fața ta încearcă să înțeleagă cât de important ești, cât respect meriți, dacă are sens să investească atenție în tine sau dacă ești doar încă o conversație de politețe. Și lucrurile astea se văd imediat. Spui că ești avocat, medic, antreprenor sau manager și energia se schimbă instant. Omul devine mai atent, mai curios, mai prezent. Încep întrebările, interesul, conexiunile.

Spui că lucrezi într-un magazin, faci curățenie, ești zugrav sau stai acasă și ai grijă de copii, iar conversația începe deja să piardă din intensitate. Uneori subtil, alteori foarte vizibil. E suficientă o microexpresie și, dintr-o conversație firească, totul devine rece și grăbit.

Partea interesantă este că mulți nici nu realizează că fac asta. Am observat fenomenul mai ales la evenimente sociale și de networking. Oameni care se întâlnesc pentru prima dată și ajung să se evalueze reciproc în mai puțin de douăzeci de secunde. Aici, în diaspora, întrebarea a depășit de mult stadiul unei simple curiozități. Pentru mulți, meseria a ajuns o formă de validare a identității și a statutului social.

Uneori am impresia că multe conversații nici măcar nu mai sunt conversații. Sunt efectiv scanări rapide de utilitate. „Medic” înseamnă disciplină, ambiție, succes. „Antreprenor” te duce cu gândul la conexiuni și oportunități. „Zugrav” sau „muncitor” ajunge, pentru unii, o concluzie trasă înainte să cunoască omul. De parcă munca simplă și cinstită ar valora mai puțin.

Și aproape inevitabil vine întrebarea următoare: „Dar ce faci, concret?”

De parcă răspunsul primit nu a fost suficient și mai este nevoie de încă un strat de evaluare. Dintr-odată socializarea începe să semene cu un interviu făcut în picioare, lângă un pahar de prosecco și câteva bucăți de foietaj.

Psihologia socială explică destul de bine mecanismul acesta. Nalini Ambady, psiholog cunoscut pentru cercetările sale despre „thin slicing”, a demonstrat că oamenii își formează impresii despre statut, competență și valoare în doar câteva secunde, pe baza unor indicii minime. Profesia devine unul dintre cele mai puternice astfel de indicii. Și totuși, viața are un mod foarte ironic de a răsturna etichetele astea.

Am întâlnit oameni cu funcții impresionante și caractere mici. Și oameni care făceau munci considerate simple, dar care aveau mai mult bun-simț și mai multă umanitate decât mulți dintre cei care impresionau prin titulatură. Nu cred că întrebarea „Tu cu ce te ocupi?” este problema.

Lumea funcționează și prin profesii, competențe și contexte. Este firesc să vrem să știm ce face omul din fața noastră. Poate ar ajuta doar puțin mai multă conștiență în felul în care folosim întrebarea asta și în concluziile pe care le tragem după răspuns. Pentru că meseria spune ce face un om, dar foarte puțin despre cine este.

Deși în comunicare întrebarea asta este prezentată deseori ca o metodă bună de deschidere, din experiența mea face adesea exact opusul. „Tu cu ce te ocupi?” nu deschide conversația.

O închide și îl inhibă pe omul din fața noastră, pentru că e etichetat înainte să apuce să fie văzut cu adevărat.