Un subiect controversat, o problemă grea pentru politicieni, pentru pacienți și mai ales pentru cei care lucrează în el: sistemul național de sănătate britanic NHS. Mai este el eficient? Cât va mai rezista în forma actuală? Cum ar trebui reformat? Cei mai mulți dintre noi nu avem încredere în acest sistem, preferând să ne rezolvăm problemele medicale în România.  Întâi de toate, ar trebui să-l înțelegem înainte de a-l critica.

De la înființarea în 1948, când populația UK era de circa 50 de milioane, NHS s-a extins enorm. Azi deservește o populație de peste 68 de milioane, cu tehnologii avansate, tratamente pentru boli cronice și supraviețuitori mai mulți. Finanțarea a crescut de la 4% din PIB la peste 10%, din taxe plătite de populație. Nu toți contribuie direct, dar imigranții plătesc taxe și lucrează în sistem (1 din 5 medici). Provocările majore sunt îmbătrânirea, imigrația (mai mulți utilizatori și mai puțină contribuție) și cozile lungi. Lucrurile însă s-au schimbat mult de pe vremea bunicilor, când a fost conceput acest sistem, până în zilele noastre.

Haideți să aruncăm împreună un ochi spre lucrurile bune ale acestui sistem, multe dintre acestea inexistente în România. Fiecare poate face o comparație.

 

Nu există CNAS. Și de ce ar exista?

În UK nu există o „Casă Națională de Asigurări de Sănătate” ca în România, care colectează contribuții obligatorii separate și le gestionează centralizat.

NHS e finanțat direct din taxe generale (National Insurance); banii sunt alocați de Parlamentul britanic prin Departamentul de Sănătate (DHSC) către NHS England, care apoi împarte banii către ICB-uri și furnizori. Aceste ICB-uri (Consilii de Îngrijire Integrată), 42 la număr, sunt responsabile de planificarea serviciilor medicale.  CNAS-ul românesc e o structură stufoasă, politizată și coruptă. Cheia e finanțarea publică clară, protocoale stricte și responsabilitate locală, ca în NHS.

 

Sistemul englezesc este gratuit și accesibil tuturor, inclusiv celor fără posibilități

NHS este finanțat integral din taxe publice, deci serviciile medicale esențiale sunt gratuite și fără cofinanțare obligatorie pentru pacienți. Excepții minore există pentru servicii neesențiale: rețete (în Anglia, 10,50 lire), dentare, ochelari sau ambulanță (dacă nu e urgență).

 

Există standarde minime

În NHS, spitalele trebuie să respecte standarde minime de confort și siguranță, definite în ghiduri precum Health Technical Memorandum și Health Building Notes. De exemplu, temperatură minimă de 16°C în sălile de lucru (19-23°C în saloane), iluminare adecvată, acces la apă caldă, paturi reglabile și spațiu personal. Sub aceste niveluri, unitatea nu poate opera legal sau pierde acreditarea de la CQC (Comisia pentru calitatea îngrijirii).

 

Sunt investiții mari în cercetare și prevenție

NHS investește mult în cercetare prin NIHR (Institutul Național pentru Cercetare în Sănătate), cu miliarde de lire investite anual pentru studii clinice, tehnologii noi și inovații, ca să descopere tratamente mai bune și să salveze bani pe termen lung.

În prevenție, rulează programe gratuite precum Healthier You (împotriva diabetului tip 2), screening-uri pentru HIV/hepatită/TBC, campanii anti-fumat, anti-obezitate și controale anuale de sănătate pentru 40-74 de ani, totul pentru a depista semnele bolile înainte să apară.  Să nu mai vorbim despre încurajarea activității sportive, mersului pe bicicletă, mersului pe jos.

 

Rețetele nu trebuie să conțină liste lungi de medicamente pentru a demonstra calitatea îngrijirii

În Anglia, un doctor bun nu e cel care dă liste lungi de medicamente sau teste inutile, dimpotrivă, NHS promovează „medicina cu cap”, cu cât mai puține intervenții nefolositoare, ca să evite riscuri și risipă. Atitudinea generală față de sănătate e preventivă: mergi la controale regulate, mănânci sănătos, faci sport, dezvolți imunitate, iar doctorul te tratează doar ce trebuie, bazat pe ghiduri stricte, nu pe cereri. Mai puțin înseamnă adesea mai bine.

 

Structura îngrijirii medicale este clară și concretă

În Anglia, sistemul medical NHS împarte îngrijirea în trei niveluri principale: îngrijire primară („primary care”, de la medicul de familie sau farmacist), secundară („secondary care”, secții de urgențe, spitale specializate) și îngrijire pe termen lung („continuing care”, pentru boli cronice). Fiecare nivel are finanțare separată, cu reguli stricte și transparente. Nu poți sări peste ele, totul merge pe comenzi și contracte clare. De exemplu, medicul de familie te trimite la spital doar cu trimitere aprobată, iar pentru îngrijire continuă se face o evaluare specială ca să primești finanțare completă NHS.

 

Există protocoale

Medicii din NHS urmează reguli clare și stabilite. Astfel, totul rămâne standard, erorile scad, iar doctorii se pot concentra pe pacienți fără să reinventeze roata de fiecare dată. Există ghiduri naționale sau reguli locale ale spitalelor, care spun exact ce să facă în cazurile obișnuite.  De exemplu, la septicemie: se verifică rapid semnele și se administrează antibiotice în maximum o oră dacă e grav. La dureri în piept: dai imediat aspirină, faci un EKG și supraveghezi pacientul.  Există și o listă de priorități și urgențe respectată de personalul medical.

 

Se încurajează performanța și disciplina

Entitățile medicale se gestionează la nivelul unui „trust”, adică un grup de spitale.

Secțiile și departamentele spitalelor au bugetele lor alocate de departamentul financiar al trustului și își plătesc serviciile de care au nevoie între ele. Acest lucru nu se face cu bani lichizi, ci pe baza unor coduri unice de buget.  De exemplu, când un medic de familie trimite un pacient la radiologie sau analize de sânge, spitalul înregistrează serviciul și îl facturează conform contractelor stabilite anterior, „plata” făcându-se cu codul de buget al medicului de familie.

Dacă echipa de mentenanță construiește un birou pentru altă secție, cheltuiala se decontează din bugetul acelei secții, suma fiind transferată virtual în contul departamentului care a executat lucrarea.  Foarte multe dintre serviciile prestate către pacienți sunt subcontractate către firme private.  Totul funcționează ca un business. Astfel, este încurajată performanța financiară, iar fiecare dă socoteală pentru cheltuielile făcute.

În concluzie, niciun sistem nu e perfect, iar NHS e departe de asta. Totuși, sistemul britanic e structurat ierarhic, cu reguli stricte, finanțare publică totală și focus pe prevenție și eficiență. Doctorii urmează protocoale, evită excesele.

Cel românesc e mai fragmentat, cu cozi lungi, cofinanțare sau șpagă. Se amestecă privatul cu serviciul public. Are o mentalitate reactivă, unde pacientul cere adesea „mai mult”, iar doctorul decide liber, dar cu resurse limitate. Diferența este însă mare: disciplină versus improvizație.