Istoria familiei Cantacuzino (devenită mai târziu Cantacuzene în Europa) își are rădăcinile în Imperiul Bizantin încă din secolul al XI-lea, și culminează cu Împăratul bizantin Ioan al 6-lea Kantakouzenos, în secolul al XIV-lea.

Serge Cantacuzene sau Cantacuzino este nobil și om de afaceri român, născut în 1978, care a trăit și lucrat mult timp în Marea Britanie.

Jurnalistul George Scripcariu a ajutat la căutarea livretului de aviator al Imperiului Britanic al  Prințului Cantacuzino. Acest document a fost mult timp dispărut din actele persoanele ale nepoatei acestuia, Prințesa Cantacuzino, o figură emblematică a nobilimii de origine română, încă în viața.

Sorin Ciociu, discută cu martorul acestei interesante povești de familie, George Scripcariu.

Sorin Ciociu: George, povestea ta cu livretul de aviator găsit într‑un sertar arată modul în care un obiect aparent banal, și anume un livret de 1912, devine o poveste de familie și chiar de istorie. De ce a contat atât de mult pentru tine acest livret?

George Scripcariu: Pentru că e un document emis într‑un an în care cerul era încă un spațiu de frontieră, în 1912, doi ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, un timp în care un om își încerca propriile limite într‑un avion primitiv, fără parașută, fără radar, fără garanții de siguranță.  Livretul ăsta îl situează pe A. Prince Serge Cantacuzène, într‑un moment important al istoriei. Actul ăsta este dovada că elitele românești nu au fost doar spectatoare ci participante active la modernizare.

Sorin Ciociu: Inscripția de pe copertă, Fédération Aéronautique Internationale, British Empire, Aviator’s Certificate, pare să condenseze o istorie întreagă. Ce înseamnă, pentru noi, faptul că un aristocrat român are un certificat eliberat de Royal Aero Club of the United Kingdom?

George Scripcariu: Înseamnă că Europa, înainte de fracturile secolului XX, funcționa și prin rețele de elită. Limbile de pe certificat (engleza, franceza, româna) înseamnă de fapt o Europă care încă se recunoștea în interiorul ei. Un nume românesc, cu rezonanță fanariotă și bizantină este validat de un imperiu. E un gest de apartenență. Cantacuzène nu se mulțumește să fie doar un moșier de provincie. El vrea să fie în avangarda tehnologiei, în elita internatională a aeronauților.

Sorin Ciociu: În această poveste, livretul e un obiect muzeal și în același timp e un gest de restituire pentru principesa Gabrielle de Cantacuzène. Cum s‑a ajuns la această recuperare și de ce e diferită de o donație obișnuită într‑un muzeu?

George Scripcariu: În Europa de Est, multe familii au fost rupte de propriul trecut – exil, confiscări, naționalizări, arhive pierdute. În acest context, un document ca ăsta e o dovadă de continuitate. Îl înapoiezi unei persoane pentru care trecutul e parte din identitate. Restituirea lui devine un gest de recunoaștere a istoriei ei familiale.

Sorin Ciociu: Te simp ca un personaj într-o poveste. Cerul e și o metaforă: un aristocrat român zboară deasupra unei Europe care nu știe încă ce urmează.

George Scripcariu: Mă uit la livretul de peste 100 de ani vechime și îl văd pe prinț stând într‑un aparat fragil, cu un motor capricios, fără nicio siguranță, deasupra unui continent care, în doar doi ani, se va arunca într‑un război mondial. E o imagine foarte puternică: sub el, o lume veche care se destramă în tăcere. În fața lui, o lume nouă, mecanizată și violentă. El stă chiar pe linia de demarcație. E e un simbol al tranziției

Sorin Ciociu: Finalul povestii noastre sugerează că jurnalismul nu doar spune povești, ci le „recuperează”. Cum se leagă recuperarea acestui livret de rolul jurnalismului în istoria recentă?

George Scripcariu: În România și în Europa de Est am trăit epoci în care anumite povești au fost șterse, cenzurate, deformate. Restabilirea unui document ca ăsta, chiar dacă e un singur livret, e un mic act de revenire la adevărul privat al unor familii.

Jurnalismul poate aduce la lumină documente, imagini sau obiecte care forțează pe toți ceilalți să spună: „da, această istorie există, nu a fost inventată”.  În cazul meu, am participat la o reîntoarcere, dintr‑un sertar anonim, livretul a ajuns în mâinile unei persoane care îl tratează ca o parte din viața ei.

Sorin Ciociu: Pentru publicul larg, care poate oricum nu cunoaște numele de Cantacuzène decât din titluri genealogice, ce le transmite, de fapt, această poveste?

George Scripcariu: Le spune că istoria nu e doar tratate, bătălii și tratate de pace, ci și oameni care, într‑un fel sau în altul, se încumetă să meargă înainte. Le arată că Europei de Est i s‑a tăiat și privatizat trecutul, dar orice obiect recuperat, orice poveste reluată, e un mic gest de împăcare cu o istorie care a fost mereu divizată între „de ce‑a fost” și „ce ni s‑a spus că a fost”.