„Plăcinte basarabene cu brânză și cartofi, coapte pe tigaie și servite cu mujdei și lapte acru”, poveste dintre Prut și Nistru pentru cei care încă mai aud roata fântânii și cântatul cocoșilor dimineața.

În Basarabia, mâncarea nu se făcea niciodată doar pentru foame, se făcea pentru oameni.
Pentru musafiri neanunțați, pentru nepoții veniți de departe și pentru serile lungi în care iarna bătea în geamuri, iar soba dogorea încet în casele albe cu cerdac. Prin satele dintre Orhei și Căușeni, diminețile începeau cu miros de cocă dospită și lemn ars.
Mama Mare din Basarabia spunea mereu:

„Dacă ai o plăcintă caldă pe masă, omul uită și de supărare.”
Iar Bunelul, întors din ogradă cu mâinile reci și cu pălăria plină de fulgi de zăpadă, își freca palmele lângă sobă și murmura încet:
„Plăcinta bună ține casa unită.”

Rețetarul Mamei Mari din Basarabia
(pentru 6 oameni obosiți de lume și dornici să mai simtă rădăcinile)

Ingrediente pentru aluat:

1 kg făină albă
500 ml apă călduță
25 g drojdie proaspătă
2 linguri ulei
1 linguriță sare
Pentru umplutură: 500 g brânză de vaci
300 g cartofi fierți
2 ouă
1 legătură mărar
sare și piper
Pentru servit: lapte acru
mujdei de usturoi
unt topit

Povestea gătitului
În casa mică de lut de lângă Orhei, ziua începea înainte să se lumineze bine.
Mama Mare cernea făina încet, pe masa mare de lemn, iar prin bucătărie se auzea doar trosnetul focului și ceainicul clocotind pe plită.
Drojdia creștea liniștit într-un castron smălțuit, iar Bunelul intra din tindă aducând lemne și frigul dimineții pe cojoc.
„Astăzi facem plăcinte adevărate”, spunea el zâmbind.
Mama Mare frământa aluatul cu răbdare, apăsând cu podul palmei până când devenea moale și viu, „ca obrazul de copil”, cum îi plăcea să spună.
În timp ce coca se odihnea sub ștergarul cusut cu fir roșu, ea pregătea umplutura: cartofii fierți erau zdrobiți cu furculița, amestecați cu brânza sărată, ouăle și mărarul proaspăt, cules chiar de lângă gard. Mirosul acela simplu umplea toată casa. Bunelul gusta întotdeauna primul.
„Mai pune un pic de sare”, spunea el.
„Plăcinta trebuie să țină minte gustul pământului.”
Apoi începea partea cea mai frumoasă.
Mama Mare întindea foile subțiri pe masa pudrată cu făină, le umplea cu brânză și cartofi și le împăturea cu grijă, ca pe niște scrisori vechi. Tigaia grea de fontă sfârâia încet pe plită.
Plăcintele se rumeneau una câte una, iar untul topit le făcea aurii și lucioase. Când erau gata, le așeza grămadă pe un ștergar gros, să rămână moi și fierbinți. Afară, vântul plimba zăpada peste ulițele satului.
Înăuntru, timpul curgea domol, între miros de aluat copt și usturoi zdrobit.

Finalul mesei
Plăcintele erau puse în mijlocul mesei, lângă o cană mare de lapte acru și un bol de mujdei iute. Nimeni nu se grăbea.
Se auzea doar cum se rupe coaja rumenită și cum aburul cald iese încet din umplutura moale.
Brânza sărată, cartofii fierți și untul topit se amestecau într-un gust pe care orașele nu mai știu să-l păstreze.
Mama Mare își ștergea mâinile de șorț și privea mulțumită spre masă.

Iar Bunelul, uitându-se pe fereastră spre drumul alb al satului, spunea încet:
„În Basarabia, omul nu vine la masă doar să mănânce.
Vine să-și amintească cine este.”
Pentru cei plecați departe, „Plăcintele basarabene cu brânză și cartofi” nu sunt doar o rețetă.
Sunt mirosul copilăriei într-o casă încălzită cu lemne, sunt mâinile bunicii pline de făină.
Sunt serile în care toți încăpeau la aceeași masă, fără grabă și fără tăcere străină.
Și ori de câte ori o plăcintă se rumenește încet pe tigaie, undeva între Prut și Nistru, Mama Mare mai unge una cu unt fierbinte, iar Bunelul mai pune o buturugă pe foc, să nu se stingă dorul.

Redacția gătește pentru voi…