În Marea Britanie, discursul despre pierderea spontană a sarcinii a fost mult timp asociat cu termeni precum „stigmatizare”, „tabu” și „tăcere”.

În ultimii ani, însă, tot mai multe femei au început să vorbească public despre experiențele lor. De exemplu, Nicola Sturgeon, fost lider al Partidului Național Scoțian ( Scottish National Party ), a discutat despre propria experiență în cadrul emisiunii Loose Women , difuzată de ITV.

O altă schimbare importantă este reprezentată de Employment Rights Act 2025 , care urmează să introducă, din aprilie 2027, dreptul legal la concediu pentru doliu pentru persoanele care pierd o sarcină înainte de 24 de săptămâni, precum și pentru partenerii acestora.

Aceste evoluții arată că pierderea spontană a sarcinii nu mai este un subiect complet tabu, în sensul unui subiect interzis sau despre care nu se vorbește. Cu toate acestea, tăcerea din jurul acestui subiect continuă să existe. Scriitoarea Jennie Agg observă că, deși pierderea spontană a sarcinii este discutată tot mai des în spațiul public, acest lucru nu se reflectă întotdeauna și în viața privată. Acolo, tăcerea și stigmatizarea continuă să fie prezente.

Autoarea Brown consideră că accentul pus pe a vorbi mai mult despre pierderea spontană a sarcinii, în loc de a lua măsuri concrete, face parte din problemă. Ea susține că această experiență trebuie înțeleasă și ca o formă de nedreptate reproductivă.

Nedreptatea reproductivă este un concept dezvoltat de activiste feministe de culoare din Statele Unite, în special de Loretta Ross și alte membre ale organizației SisterSong, în anii 1990. Această perspectivă se bazează pe trei principii fundamentale: dreptul de a avea un copil, dreptul de a nu avea un copil și dreptul de a crește un copil într-un mediu sigur și sănătos.

În acest context, Brown analizează stigmatizarea pierderii spontane a sarcinii dintr-o perspectivă sociologică.

Stigmatizarea nu reprezintă doar o reacție negativă a indivizilor, ci și un mecanism prin care societatea menține ierarhii, impune norme și exclude persoanele care nu se conformează așteptărilor dominante.

În societatea contemporană, sarcina încheiată prin nașterea unui copil viu este considerată rezultatul ideal. Prin urmare, pierderea spontană a sarcinii poate fi percepută ca o abatere de la acest ideal. Această percepție poate provoca rușine, vinovăție și teama de a fi judecată de ceilalți.

Femeile care trec printr-o astfel de experiență pot ajunge să creadă că propriul corp este defect sau că ele sunt responsabile pentru pierderea sarcinii. Aceste sentimente sunt influențate de normele sociale care atribuie femeilor o responsabilitate excesivă pentru evoluția sarcinii.

În plus, reacțiile celor din jur pot accentua suferința. Evitarea subiectului, lipsa de empatie și comentariile care minimalizează pierderea sarcinii, venite din partea familiei, prietenilor, colegilor sau personalului medical, pot intensifica sentimentul de izolare al persoanelor afectate.

Reducerea stigmatizării nu se poate realiza doar prin campanii de informare sau prin oferirea unor servicii de sprijin. Este necesar să fie analizate și structurile sociale, economice și politice care mențin aceste norme și contribuie la inegalități, inclusiv prin limitarea accesului la servicii medicale și psihologice adecvate.

De asemenea, este important cine vorbește despre pierderea spontană a sarcinii și din ce perspectivă o face.

Relatările celebrităților prezintă adesea această experiență ca pe un obstacol temporar pe drumul spre maternitate. În multe cazuri, pierderea sarcinii este urmată de nașterea unui copil, iar povestea se încheie cu un rezultat considerat fericit. Această perspectivă riscă să ignore experiențele femeilor care nu mai au copii ulterior sau care nu devin niciodată mame.

Prin urmare, stigmatizarea pierderii spontane a sarcinii trebuie înțeleasă ca un fenomen social, nu doar ca o problemă care apare în relațiile dintre indivizi. Normele culturale dominante privilegiază maternitatea și nașterea unui copil viu ca rezultate ideale ale sarcinii. În consecință, experiențele care nu corespund acestor așteptări pot fi marginalizate.

Stigmatizarea se poate manifesta prin rușine, vinovăție și autoînvinovățire, iar reacțiile lipsite de empatie ale celor din jur pot accentua suferința și izolarea socială. În același timp, discursurile publice și mediatice care prezintă pierderea sarcinii ca pe o etapă temporară, urmată în mod ideal de maternitate, pot perpetua aceleași norme restrictive.

În concluzie, combaterea stigmatizării necesită mai mult decât încurajarea femeilor să vorbească despre experiențele lor. Este nevoie și de măsuri concrete, de servicii de sprijin accesibile și de o analiză critică a normelor și structurilor sociale, economice și politice care perpetuează aceste inegalități și nedreptăți reproductive.

Textul integral:

Browne, V. (2025). How to defeat miscarriage stigma: From ‘breaking the silence’ to reproductive justice. Feminist Theory, 26 (1), 203–223. https://doi.org/10.1177/14647001241266173