La 1 mai 1707, Anglia și Scoția s-au unit, oficial, pentru a forma Regatul Marii Britanii. Astfel, o „uniune personală” (un singur monarh care domnea peste două state separate), existentă din 1603, se transforma într-o uniune politică și economică deplină. Gestul a fost determinat de interese strategice diferite pentru cele două părți.

Anglia era preocupată de securitatea politică în zonă și dorea să se asigure că Scoția nu va reinstala dinastia Stuart, catolică, pe tron, ceea ce ar fi putut atrage Scoția într-o alianță cu Franța. Scoția a gândit predominant economic; unirea oferea totodată acces și la piețele coloniale engleze și la comerțul liber. Unirea a fost oficializată prin două acte separate: Act of Union with Scotland, adoptat de Parlamentul Angliei în 1706, și Act of Union with England, adoptat de Parlamentul Scoției la 16 ianuarie 1707.

Tratatul de Uniune a inclus 25 de articole ce au stabilit, printre altele: Crearea Parlamentului Marii Britanii, Scoția primind o reprezentare de 45 de deputați în Camera Comunelor și 16 lorzi în Camera Lorzilor. Anglia a plătit Scoției suma de 398.085 lire (Compensația Financiară – „The Equivalent”), pentru a compensa, parțial, eșecul Proiectului Darien, o tentativă de colonizare în Panama, care a consumat aproape 50% din capitalul țării și pentru a acoperi și alte datorii naționale. Scoția și-a păstrat propriul sistem juridic, curțile de justiție și Biserica Scoției (presbiteriană). S-a adoptat un drapel comun (Union Jack) și un regim unitar de taxe și monetar.