De când a început școala, am senzația că, odată cu uniforma, ghiozdanul și pantofii negri, ar fi trebuit să primesc și un mic dicționar de termeni corporate. Eventual în format PDF, ca să mă familiarizez cu noul limbaj înainte să întreb ceva.

Școala pe care o știam avea elevi, profesori, clase, teme, rezultate, ședințe cu părinții, reguli și probleme. Copilul învăța bine sau mai puțin bine, trebuia să fie mai atent, avea nevoie de ajutor ori făcea progrese. În pauză ieșea în curte sau la locul de joacă.

Acum aud pupils, playgrounds, targets, policies, areas of focus. Urmărim development-ul și măsurăm progresul. Dacă mai continuăm puțin, la sfârșitul trimestrului copilul va trebui să prezinte și un PowerPoint.

Inițial am crezut că este una dintre particularitățile sistemului britanic, mai ales că multe școli de aici fac parte din structuri educaționale mari și au preluat un model de administrare apropiat de cel al companiilor.

Numai că vorbesc frecvent cu oameni din România și aud formulări asemănătoare. Explicația geografică nu prea mai ține. Școala este doar locul în care am început eu să observ fenomenul.

Instituțiile s-au corporatizat și ele. Strategii, indicatori, proceduri și planuri de acțiune fac parte din funcționarea lor, iar terminologia a urmat modelul. În anumite servicii medicale, pacientul a devenit client sau service user. Administrația are beneficiari și implementări, universitățile măsoară rezultate, iar organizațiile sociale lucrează cu stakeholders.

Sigur că o instituție are nevoie de organizare și de un limbaj profesional. Interesant este momentul în care expresiile făcute pentru rapoarte și proceduri evadează din documente și intră în vorbirea de fiecare zi.

La serviciu aproape că nici nu le mai auzim. Intrăm într-un meeting, avem deadline, facem follow-up și stabilim next steps. O problemă poate deveni challenge, iar uneori trebuie să cunoști corporateza ca să descifrezi o propoziție care, spusă simplu, înseamnă că trebuie să termini ceva până vineri și să anunți când este gata.

În social media producem content, căutăm reach, folosim hook și CTA. Până și un filmuleț de un minut în care povestești ceva din bucătărie poate ajunge să fie analizat ca un mic produs media.

Nici lucrurile simple și nici meseriile nu mai par să se mulțumească întotdeauna cu vechile denumiri. Stilul de viață a devenit lifestyle, antrenorul poate fi coach, iar mentorul, deși exista bine-mersi și înainte, pare să fi primit o viață nouă. Tâlcuitori și tălmaci aproape că nu mai auzi, deși avem din belșug trainers, facilitators și titulaturi din ce în ce mai sofisticate. Uneori ai impresia că și meseria trebuie rebranduită înainte să mai poată fi practicată.

Și stările noastre au început să primească alte nume. Suprasolicitarea sau epuizarea profesională au devenit burnout, când suntem copleșiți suntem overwhelmed, iar când suntem încântați sau entuziasmați mai scăpăm câte un „sunt foarte excited”. Importăm cuvântul, îl mai românizăm pe ici, pe colo și mergem mai departe.

Nici evenimentele n-au scăpat. Speakers și hosts urcă pe scenă, facem networking, trecem prin check-in, cumpărăm bilete early bird, apar sponsors și branding. Un eveniment care odinioară avea un program și câțiva invitați poate ajunge, cel puțin în prezentare, să semene cu un produs lansat pe piață.

Limbajul tinerilor s-a schimbat și el. Fiecare generație și-a avut jargonul ei, însă în cel de astăzi au intrat expresii pe care, cu ceva timp în urmă, le-ai fi întâlnit mai degrabă într-un birou.

Goals, mindset, feedback sau personal brand se amestecă firesc cu ceea ce vine din internet, gaming, psihologie și cultura pop. Granițele sunt deja atât de neclare, încât uneori nici nu mai știm de unde a plecat un cuvânt.

Inclusiv inteligența artificială preia același stil dacă nu o corectezi. Cere-i un text „profesional” și te poți trezi cu impact, optimizare, eficiență și valoare adăugată. Nici nu-i pot reproșa prea mult. A învățat de la noi.

De aici până la conversațiile obișnuite n-a mai fost decât un pas. Ne dăm un call în loc să ne sunăm, mergem la un party în loc de petrecere, facem un catch-up sau dăm un update. O cafea între doi prieteni mai are puțin și primește minutes of meeting.

Am primit recent o invitație la o nuntă și, citind-o, am avut impresia că nu sunt invitată la căsătoria a doi oameni, ci la lansarea unui proiect. Era formulată atât de corporatist, încât mă așteptam să găsesc undeva programul întâlnirii și un formular prin care să confirm dacă particip fizic sau remote.

Corporateza a devenit un mod de exprimare.

Româna a împrumutat cuvinte de-a lungul întregii sale istorii și va continua să o facă, pentru că limba se schimbă odată cu oamenii care o vorbesc. Pe mine mă preocupă mai degrabă excesul și uniformizarea exprimării.

Ajungem să folosim aceleași cuvinte indiferent de context, în timp ce sinonimele și formulările pe care le aveam la dispoziție rămân tot mai rar folosite. Exprimarea devine previzibilă și, culmea, în încercarea de a suna mai profesioniști ajungem uneori să fim mai greu de înțeles.

Dacă înainte ne recunoșteam după graiul moldovenesc, maramureșean, oșenesc sau după alte particularități regionale, iar noi, românii plecați în străinătate, ne-am obișnuit între timp cu romgleza, acum pare că mai avem o limbă de învățat: corporateza.

Este grav? Este bine? Sincer, n-aș ști să spun.

Știu însă că, dacă nu-i cunoști termenii, există deja conversații în care nu înțelegi exact ce ți se cere, ce ți se spune sau ce se așteaptă de la tine. Destul de ironic pentru o perioadă în care discutăm atât de mult despre comunicarea clară și accesibilă.

Limba asta nouă s-ar putea să ne trimită direct la dicționar, iar cuvintele pe care le lăsăm în urmă, înapoi la beletristică, unde mai găsim varietatea limbii, sinonimele, nuanțele și multele feluri în care poate fi exprimată aceeași idee.

Până una-alta, corporateza pare să-și fi atins targetul.