Pentru un regizor care realizează un film biografic, documentarea presupune, de regulă, arhive, mărturii, fotografii și încercarea de a înțelege un om pe care nu l-a cunoscut. În cazul lui Serge Ioan Celebidachi, regizorul și co-scenaristul filmului Cravata Galbenă, punctul de plecare a fost diferit. Sergiu Celibidache, dirijorul a cărui viață urma să ajungă pe marele ecran, era tatăl său.

Acest lucru i-a oferit acces la amintiri și la însemnări personale dar a adus și o responsabilitate aparte. Pentru ca povestea să funcționeze cinematografic, Serge a trebuit să privească personajul cu suficientă distanță, să aleagă între numeroasele episoade ale unei vieți extraordinare și să accepte că fidelitatea față de un om nu înseamnă reproducerea fiecărui eveniment din biografia sa.

Împreună cu scenaristul James Olivier, a construit povestea unui tânăr care își părăsește familia pentru a-și urma vocația, traversează convulsiile politice ale secolului XX și ajunge să își apere convingerile artistice chiar și atunci când acestea îl costă. Filmul urmărește inclusiv relația dintre tată și fiu, una dintre dimensiunile prin care povestea lui Celibidache poate ajunge la spectatori care nu cunosc muzica clasică.

Există și un paradox pe care Serge îl discută deschis. Tatăl său considera că experiența muzicii interpretate în direct nu poate fi păstrată cu adevărat într-o înregistrare. Fiul său a ales cinematografia pentru a-i spune povestea, folosind tocmai un mediu care fixează sunetul și imaginea. Odată cu lansarea filmului, această diferență de viziune a căpătat o semnificație nouă, Serge își dorește ca publicul să descopere Cravata Galbenă în sala de cinema, înainte ca filmul să ajungă pe platformele de streaming.

Am vorbit cu Serge Ioan Celebidachi despre dificultatea de a-și transforma tatăl într-un personaj, compromisurile necesare pentru realizarea filmului, relația dintre adevărul istoric și construcția cinematografică, prețul plătit de Sergiu Celibidache pentru propriile convingeri și ceea ce speră să descopere publicul britanic odată cu lansarea The Yellow Tie în Marea Britanie.

Corina: Pentru majoritatea regizorilor, un film biografic începe cu documentarea. Pentru tine, a început cu amintiri. Cât de dificil a fost să separi tatăl pe care l-ai cunoscut de personalitatea publică pe care lumea și-o amintește?

Serge: Ideea inițială a fost să împărtășesc o poveste extraordinară, ceva ieșit din comun. Așadar, nu era neapărat vorba despre această dualitate, ci mai degrabă despre o poveste extraordinară pe care majoritatea oamenilor nu o cunosc. Odată ce procesul a început, a fost esențial pentru mine să păstrez o anumită distanță, pentru a asigura un grad de obiectivitate în privința scopurilor și obiectivelor personajului. Era important, înainte de toate, ca povestea să funcționeze.

Corina: Când ai decis să spui povestea tatălui tău, ce te-a speriat mai mult, posibilitatea de a dezamăgi publicul sau aceea de a nu-i face dreptate omului din spatele legendei?

Serge: Primele mele gânduri s-au îndreptat spre încercarea de a-l prezenta cât mai fidel cu putință, așa cum l-am înțeles eu, inclusiv prin prisma însemnărilor pe care le-am făcut de-a lungul anilor, cât timp era în viață. Nu a fost niciodată vorba despre legendă sau despre teama de a dezamăgi publicul, ci despre nevoia reală de a spune povestea unui om care a mers înainte împotriva tuturor obstacolelor, care a traversat nebunia secolului trecut fără să trădeze esența propriei personalități.

Corina: De-a lungul vieții, Sergiu Celibidache a respins compromisul atât în muzică, cât și în viața personală. Te-ai trezit vreodată nevoit să faci compromisuri în timp ce realizai un film despre un om care și-a petrecut întreaga carieră refuzându-le?

Serge: A trebuit să fac compromisuri în fiecare zi, de la scrierea scenariului până la montajul final!

Datoria noastră nu era să urmăm o linie rigidă pentru a rămâne fideli unei personalități, era mai degrabă să găsim echilibrul între toți parametrii și toate elementele pe care le consideram esențiale pentru construcția poveștii. Selectarea principalelor repere ale parcursului emoțional al personajelor a fost, în sine, un exercițiu plin de compromisuri. Acestea fiind spuse, am rămas fideli esenței personajului și tuturor relațiilor și dinamicilor din jurul său.

Corina: Ai avut ceva ce niciun alt cineast nu ar fi putut avea, o viață întreagă de amintiri personale legate de omul despre care ai făcut filmul. A existat vreun moment în care ai realizat că adevărul emoțional pe care ți-l aminteai intra în conflict cu faptele istorice care trebuiau prezentate pe ecran? Cum ai rezolvat acest conflict?

Serge: De la început, James și cu mine am simțit că datoria noastră era să spunem o poveste care să captiveze un public fără cunoștințe de specialitate, care să depășească nișa muzicii clasice și, poate, cercul admiratorilor români, astfel încât să devină, pe cât posibil, universală. Și Dumnezeu știe câte elemente aveam la dispoziție!

Pornind de aici, am acordat prioritate parcursului emoțional al personajelor în raport cu exactitatea anumitor date istorice, cum ar fi, de exemplu, data precisă a unui anumit concert. A fost mai degrabă o chestiune de a putea alege ce includem și ce lăsăm deoparte, cu alte cuvinte, ce omitem, pentru a servi povestea și a duce la rezolvare principalele fire narative și conflicte.

Corina: Unii spectatori vor compara inevitabil Cravata Galbenă cu adevăratul Sergiu Celibidache, în loc să judece filmul pur și simplu ca operă cinematografică. A devenit vreodată această așteptare o povară în timpul procesului de creație?

Serge: Nu neapărat. Desigur, responsabilitatea era enormă și trebuia să ne asumăm fiecare cuvânt și fiecare acțiune a personajelor noastre. Conștientizând acest lucru, responsabilitatea a început destul de repede să fie resimțită ca un privilegiu, mai degrabă decât ca o povară. Am încercat să scriem cât mai liber posibil în limitele impuse de existența reală a personajului, respectând faptele istorice și situațiile care făceau parte din viața lui, dar încercând, în același timp, să păstrăm cât mai multă libertate de creație.

Corina: Sergiu Celibidache a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, însă numele său rămâne necunoscut multor oameni din afara lumii muzicii clasice. Crezi că filmul a trebuit să lupte mai mult pentru recunoaștere internațională pentru că spune povestea unui român?

Serge: Am abordat întotdeauna subiectul ca și cum am spune o poveste specială. Ar fi putut fi povestea unui cizmar pasionat care ajunge un designer celebru. Acesta a fost unghiul din care am privit lucrurile. Nu unul politic, nici unul social, așa cum s-ar putea aștepta unii. Pur și simplu, o poveste care ar trebui să îi inspire pe ceilalți să își urmeze propriile visuri și să lupte pentru ceea ce cred.

Cu siguranță, pentru generațiile mai tinere, așa cum am văzut în România, unde filmul a fost deja lansat, povestea poate fi o încurajare reală să urmeze ceea ce simt în suflet, chiar și împotriva tuturor obstacolelor, dacă este necesar.

Corina: Permite-mi să te provoc cu o întrebare. Dacă exact aceeași poveste de viață ar fi aparținut unei personalități culturale germane, britanice sau americane, crezi că The Yellow Tie/Cravata Galbenă ar fi găsit mai ușor finanțare internațională, distribuție și atenție din partea presei?

Serge: Permite-mi să fiu la fel de direct ca întrebarea: da, fără îndoială. Pur și simplu pentru că este extraordinar de inspirațional să susții o poveste care transcende chiar subiectul ei.

Mai mult, este fascinant să urmărești povestea unui om care a sacrificat totul, inclusiv posibilitatea de a-și mai vedea vreodată familia, pentru a-și urma visul, ca membru al unei minorități într-o lume fascistă, confruntându-se apoi cu blocada comunistă de după război, atunci când a încercat să se întoarcă acasă. Așadar, da, ar fi putut proveni din orice parte a lumii, din Alaska până în Polinezia, iar acest film ar fi avut aceeași rezonanță în rândul finanțatorilor și al publicului, așa cum s-a întâmplat până acum.

Corina: Ce te-ar dezamăgi mai mult, ca spectatorii să iasă din cinema spunând a fost un film frumos sau să spună nu aveam idee că Sergiu Celibidache a fost un om atât de extraordinar?

Serge: Niciuna dintre cele două variante!

Nu îmi pot permite să fiu dezamăgit de vreo reacție, cu excepția situației în care cineva nu ar reuși să intre în poveste, să participe la experiență și să călătorească alături de noi prin secolul XX, pentru a trăi aventurile lui Sergiu. Nu acesta este visul oricărui cineast? Să își captiveze publicul și să îi facă pe spectatori să se simtă vii prin povestea pe care le-o prezintă.

Mulți dintre cei care au mers să vadă filmul nu aveau idee cine a fost și tocmai acesta este scopul. Nu este neapărat despre el sau despre succesul lui, nici despre muzica clasică sau istoria ei. Este o poveste care ar putea trezi în noi ceva ce a rămas adormit de mulți ani. Dincolo de o relație unică cu sunetul și de o experiență neașteptată în sala de cinema, filmul ne invită să reflectăm asupra propriei identități, asupra visurilor și temerilor noastre, precum și asupra relațiilor cu părinții și copiii noștri, dacă avem norocul să îi avem.

Corina: Tatăl tău credea că muzica este o experiență care nu poate fi surprinsă cu adevărat prin înregistrări. Cinematografia, în schimb, se bazează tocmai pe înregistrarea momentelor pentru totdeauna. A cântărit vreodată această contradicție filosofică asupra ta în timpul realizării filmului?

Serge: Chiar dacă, la prima vedere, pare un adevărat paradox, trebuie să fim de acord că vorbim despre două medii diferite. Susțin în continuare abordarea sa muzicală și înțeleg pe deplin de ce nu putea accepta înregistrările. În ceea ce ne privește însă, tot ce aveam la dispoziție erau materialele de arhivă. Ideea a fost să ne apropiem cât mai mult de acel sunet, atunci când dirija în direct, sau de acea imagine, atunci când reproduceam gesturile complexe ale dirijatului său, astfel încât publicul să creadă că asistă la munca unui dirijor. Cinematografia este, de la bun început, o iluzie, o replică a realității. Prin urmare, această opoziție nu mi s-a părut niciodată un paradox.

Opoziția a căpătat însă o turnură interesantă după lansarea filmului în cinematografele din România. Lupta pentru experiența live dintr-o sală, în opoziție cu momentul înregistrat și urmărit acasă, a revenit, într-un mod curios, chiar în propria noastră luptă de astăzi, când încercăm să convingem oamenii să meargă la cinema pentru a trăi experiența filmului, în loc să îl descopere mai târziu pe o platformă de streaming. Reacțiile primite până acum de la spectatorii care au mers la cinema menționează adesea ideea că acest film nu trebuie doar văzut, ci trăit. Mi s-a părut fascinantă această idee a unei noi experiențe live, atunci când vorbim despre un mediu înregistrat și totuși, exact asta se întâmplă.

Corina: Ai petrecut deja ani întregi alături de acest proiect. Privind în urmă, realizarea filmului Cravata Galbenă te-a ajutat să îți înțelegi mai bine tatăl sau te-a lăsat cu și mai multe întrebări fără răspuns?

Serge: A fost, într-adevăr, o experiență minunată, cathartică. Faptul că a trebuit să înțeleg fiecare pas pe care l-a făcut și să „asist” la toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și împlini visul m-a ajutat să înțeleg mult mai profund poziția sa în societate și poziția sa controversată în muzică. Prețul pe care l-a plătit a fost incomensurabil. După odiseea prin care a trecut, nu mai exista altă posibilitate decât să trateze muzica pe care o crea cu maximă seriozitate, ca pe propria responsabilitate față de societate.

Corina: Marea Britanie găzduiește una dintre cele mai mari comunități românești din Europa, iar filmul se pregătește acum pentru lansarea britanică. Ce speri să descopere publicul britanic prin The Yellow Tie și ce ar însemna pentru tine ca românii care trăiesc în UK să iasă din cinema cu sentimentul că au redescoperit o parte importantă din propriul patrimoniu cultural?

Serge: Ar fi minunat. Pentru români, filmul va însemna ceva în plus, pentru că face, într-adevăr, parte din istoria lor. În plus, ar putea contribui la înlăturarea unor stereotipuri negative nefericite și ar putea oferi, în general, o imagine mai luminoasă a României. Îndrăznesc însă să sper că îi va inspira și pe oameni de toate naționalitățile și din toate mediile sociale.

Cu puțin noroc, acest film ar putea reuși să aducă un strop de optimism într-o societate destul de întunecată și divizată.