În articolul „The Harms of Self-Help Discourse”, publicat în revista Hypatia, autorii Sally Latham, Carme Isern-Mas și Manuel Almagro analizează critic discursul contemporan despre dezvoltarea personală și cultura de tip „self-help”.

Ce anume intră în categoria „self-help”?

Din acest domeniu fac parte cărțile motivaționale, podcasturile, cursurile de dezvoltare personală și mesajele promovate pe rețelele sociale care încurajează oamenii să gândească pozitiv, să își asume responsabilitatea pentru propria viață și să creadă că succesul și fericirea depind în principal de atitudinea și alegerile individuale.

Autorii susțin că acest discurs de tip „self-help” se aliniază unei tendințe culturale mai largi de a transforma problemele sociale în probleme strict individuale.

Temele principale ale filosofiei și discursului de tip „self-help” sunt: evitarea sau eliminarea gândurilor negative, promovarea gândirii pozitive, practicarea recunoștinței, dezvoltarea personală continuă, responsabilitatea și alegerea individuală. Aceste principii pornesc de la presupunerea că succesul și starea de bine depind în principal de schimbarea mentalității și a comportamentului propriu.

Potrivit autorilor, această perspectivă este problematică deoarece ignoră realități sociale precum sărăcia, rasismul, sexismul, dizabilitățile, discriminarea și alte bariere structurale, punând întreaga responsabilitate pentru bunăstare, sănătate și succes pe umerii individului.

Atunci când oamenii se confruntă cu obstacole sistemice sau cu probleme complexe precum sărăcia, șomajul, rasismul, sexismul și discriminarea, mesajele de tip „self-help” pot transmite implicit idei precum: „Trebuie doar să ai o atitudine mai bună.”, „Ești responsabil pentru propriul succes, în ciuda tuturor barierelor.” sau „Suferința ta este cauzată de felul în care gândești.” În acest fel, oamenii pot ajunge să fie învinovățiți pentru situații care sunt, în mare măsură, în afara controlului lor.

Spre exemplu, o persoană care se confruntă cu sărăcia și lipsa resurselor materiale poate fi îndemnată să „manifeste abundența” pentru a depăși situația în care se află. Acest mod de abordare mută atenția de la schimbarea sistemelor nedrepte la schimbarea indivizilor.

Astfel, întrebări precum „De ce sunt salariile atât de mici?”, „De ce locuințele sunt atât de greu accesibile?” sau „De ce persistă discriminarea?” sunt înlocuite cu întrebări centrate exclusiv asupra individului: „Cum pot deveni mai rezilient?”, „Cum mă pot optimiza?” sau „Cum îmi pot schimba modul de gândire?”. În acest fel, responsabilitatea este mutată de la cauzele structurale ale problemelor către individ.

Autorii mai susțin că discursul „self-help” are potențialul de a descuraja discuțiile despre opresiune, fenomen pe care îl numesc „testimonial smothering”. Spre exemplu, dacă unei persoane i se răspunde constant cu „Concentrează-te pe partea pozitivă” atunci când vorbește despre discriminare, este posibil ca aceasta să înceteze, în timp, să mai vorbească despre experiențele sale, deoarece ajunge să se aștepte ca ceilalți să îi minimizeze experiențele sau să nu le creadă.

Discursul și cultura „self-help” promovează, de asemenea, reguli emoționale rigide, precum: „Fii mereu pozitiv.”, „Nu acorda atenție emoțiilor negative.”, „Fii recunoscător.” și „Alege să fii fericit.”

Aceste mesaje pot crea experiența invalidării emoționale și pot conduce la reprimarea unor emoții precum furia, tristețea, frica sau frustrarea, chiar și atunci când acestea reprezintă reacții firești și justificate la nedreptate.

Persoanele aflate în situații de opresiune pot ajunge astfel să se simtă vinovate nu doar pentru circumstanțele în care se află, ci și pentru faptul că suferă sau sunt supărate din cauza lor.

Autorii subliniază că optimismul și recunoștința nu sunt, în sine, dăunătoare. Însă acestea trebuie înțelese în funcție de context și nu transformate în soluții universale pentru toate problemele.

Gândirea pozitivă nu este întotdeauna benefică. De aceea, este important să știm când și în ce situații poate fi de folos. Optimismul, gândirea pozitivă și recunoștința nu rezolvă nedreptățile structurale, iar insistarea exclusivă asupra lor poate distrage atenția de la schimbările sociale și politice necesare.

Concluzia analizei critice este că acest tip de discurs despre dezvoltarea personală are limite și poate produce efecte negative și consecințe nedorite atunci când ignoră contextul social, economic și politic în care trăiesc oamenii.

Autorii nu resping valoarea dezvoltării personale, ci atrag atenția asupra riscurilor și limitelor discursului de tip „self-help”. Ei arată că mesajele de acest tip pot transforma problemele structurale în responsabilități individuale, pot încuraja culpabilizarea victimelor și pot minimiza experiențele celor care se confruntă cu discriminare, inegalitate sau alte forme de nedreptate socială.

Soluția propusă de autori este adoptarea unei perspective mai echilibrate, în care dezvoltarea personală este înțeleasă în relație cu realitățile și constrângerile societății în care oamenii trăiesc. Ei atrag atenția că discursul „self-help” devine dăunător atunci când ignoră nedreptățile structurale, încurajează culpabilizarea victimelor, descurajează oamenii să vorbească despre experiențele de opresiune, invalidează emoțiile negative firești și transferă întreaga responsabilitate pentru problemele sistemice asupra indivizilor, în loc să o împartă și cu societatea și instituțiile.

Articolul integral poate fi consultat aici: https://www.cambridge.org/core/journals/hypatia/article/harms-of-selfhelp-discourse/65C1448DFE2201C634ABFC6819FE77D1