Bunătăți din Dacia. Țara lu’ Mama Mare și Bunelu

Poveste din ținutul codrilor și al câmpiilor mănoase, pentru cei care încă mai aud cucul cântând peste Prut și simt mirosul pâinii scoase din cuptorul de lut.
În Basarabia, teritoriu vechi al Dacilor din nord, mâncarea nu se făcea doar pentru a potoli foamea. Se făcea pentru familie, pentru oaspeți și pentru bucuria de a sta împreună la masă. În satele dintre Nistru și Prut, fiecare anotimp își lăsa gustul în cămară, iar fiecare gospodină păstra cu sfințenie rețetele moștenite din bătrâni.

Mămuca dintr-un sat de lângă Orhei spunea adesea:
„Tocana bună trebuie să fiarbă încet, cât să apuce omul să-și aducă aminte de toți cei dragi.”
Iar Tata Moșu, întors de la câmp cu pălăria plină de praf și mâinile muncite de soare, zâmbea pe sub mustață:
„Vita fragedă și ajdica iute fac vorba mai dulce și masa mai lungă.”

Rețetarul Mămucăi din Basarabia
(pentru 6 oameni care încă mai poartă satul în inimă)

Ingrediente pentru tocană
1,2 kg carne de vită
2 cepe mari
2 morcovi
1 ardei gras roșu
4 căței de usturoi
300 ml suc de roșii
2 foi de dafin
3 linguri ulei
sare și piper după gust
verdeață proaspătă
Pentru ajdică
3 ardei iuți copți
4 roșii bine coapte
5 căței de usturoi
sare după gust
pătrunjel verde
Pentru servit
pepene murat rece din butoi
pâine de casă
ceapă verde

Povestea gătitului
În casa albă de la capătul uliței, dimineața începea cu foșnetul frunzelor de nuc și cântecul cocoșilor. Din cuptor venea miros de pâine rumenită, iar prin fereastra mică pătrundea lumina blândă a răsăritului. Mămuca scotea ceaunul greu și îl așeza pe plita încinsă. Tata Moșu cobora în beci după pepenele murat păstrat în butoaiele de stejar, răcoros și parfumat de mărar și frunze de vișin.
„Astăzi facem tocană ca la sărbătoare” , spunea el. Carnea de vită era tăiată în bucăți mari și rumenită încet până prindea culoarea pământului după ploaie. Ceapa și morcovii își lăsau dulceața în ceaun, iar ardeiul aducea aroma verilor fierbinți de altădată.
Când toate se împrieteneau în căldura focului, Mămuca turna sucul de roșii și adăuga foile de dafin.
„Mâncarea are nevoie de răbdare, așa cum omul are nevoie de amintiri” , spunea ea, amestecând încet cu lingura de lemn lustruită de ani. Pe masă, într-un blid de lut, se pregătea ajdica. Ardeii copți, roșiile și usturoiul erau zdrobite împreună până deveneau o pastă aromată și iute, numai bună să trezească pofta și să adune oamenii la masă.
Afară, vântul aducea miros de fân proaspăt cosit. Din depărtare se auzea clopotul bisericii, iar timpul curgea încet printre aburii tocanei și poveștile celor bătrâni.

Finalul mesei
Tocana era adusă în mijlocul mesei într-un vas mare de lut. Alături stăteau ajdica roșie ca focul și feliile de pepene murat scoase din beci. La început nu vorbea nimeni.
Se auzea doar pâinea ruptă cu mâna și lingurile care atingeau încet marginile străchinilor. Carnea fragedă, sosul bogat și iuțeala ajdicii se împleteau cu prospețimea acrișoară a pepenelui murat, aducând împreună toate gusturile Basarabiei.
Mămuca își ștergea mâinile de șorț și privea mulțumită spre copii și nepoți. Iar Tata Moșu, privind peste câmpurile aurii, spunea încet:
„Omul poate să treacă multe hotare, dar drumul spre gustul copilăriei nu-l uită niciodată.”
Pentru cei plecați departe, tocana de vită cu ajdică și pepene murat nu este doar o mâncare. Este răcoarea beciului în miez de vară, mireasma pâinii coapte în cuptor și liniștea serilor petrecute în jurul mesei.
Și ori de câte ori un ceaun începe să fiarbă într-o gospodărie basarabeană, Mămuca mai pune o mână de dragoste în tocană, iar Tata Moșu mai privește o dată peste câmpuri, să nu se piardă dorul de casă.

Redacția gătește pentru voi!