Poveste din ținutul viilor și al pădurilor, pentru cei care încă mai aud clopotul bisericii din sat și trosnetul lemnelor în sobă.

În Vrancea, între dealurile încărcate de vii și pădurile care coboară dinspre munți, mâncarea nu era doar hrană. Era răsplata unei zile de muncă și prilej de adunare pentru întreaga familie.

Mama Mare dintr-un sat de lângă Panciu spunea adesea: „O tochitură bună trebuie să fiarbă încet, cât să aibă timp oamenii să-și spună toate grijile.”

Iar Bunelul, întors de la vie cu palmele asprite de muncă și obrajii rumeniți de vânt, își așeza pălăria pe cuier și zâmbea: „Carnea și mămăliga îi țin omului de cald și la trup, și la suflet.”

Rețetarul Mamei Mari din Vrancea
(pentru 6 oameni care încă mai poartă dorul satului)
Ingrediente pentru tochitură
1 kg carne de porc (ceafă și pulpă)
300 g cârnați afumați de casă
200 g costiță afumată
2 cepe mari
4 căței de usturoi
200 ml suc de roșii
2 foi de dafin
sare și piper după gust
2 linguri untură
Pentru mămăligă
500 g mălai
1,5 l apă
1 linguriță sare

Pentru servit, murături de putină, ardei iute, brânză de burduf sfărâmată.

Povestea gătitului
În casa de la marginea satului, ziua începea cu miros de lemn ars și pâine coaptă. Din curte se auzeau găinile, iar peste dealuri răsărea încet soarele printre rândurile de vie.
Mama Mare scotea ceaunul mare de fontă și îl așeza pe plita încinsă. Bunelul aducea din cămară costița afumată și cârnații păstrați peste iarnă.
„Astăzi facem tochitură ca pe vremuri”, spunea el.
Carnea era tăiată în bucăți potrivite și lăsată să sfârâie încet în untură. Mirosul se răspândea prin toată curtea, iar copiii se învârteau pe lângă bucătăria de vară, întrebând mereu cât mai este până la masă.
Ceapa se rumenea încet până devenea aurie. Se adăuga usturoiul zdrobit, apoi costița și cârnații afumați. Când toate își lăsau gustul în ceaun, Mama Mare turna sucul de roșii și punea foile de dafin.
„Mâncarea bună nu se grăbește niciodată”, spunea ea, amestecând rar cu lingura de lemn.
În timp ce tochitura scădea domol, mămăliga fierbea în ceaunul cel mic. Era mestecată îndelung, până devenea groasă și aurie, numai bună de răsturnat pe fundul de lemn. Afară, vântul trecea prin viile bătrâne, iar clopotul bisericii bătea amiaza. Înăuntru, timpul curgea încet printre aburi, fum și amintiri.

Finalul mesei
Tochitura era adusă în mijlocul mesei, lângă mămăliga fierbinte, brânza de burduf și murăturile scoase din putină. La început nu vorbea nimeni. Se auzea doar lingura lovind ușor marginile străchinilor și trosnetul pâinii rupte cu mâna. Carnea fragedă, gustul afumat al cârnaților și mămăliga caldă aduceau laolaltă toate aromele Vrancei. Mama Mare își netezea șorțul și privea mulțumită spre copii și nepoți. Iar Bunelul, privind peste dealurile cu vii, spunea încet:
„Omul poate pleca oriunde în lume, dar gustul casei îl găsește întotdeauna.” Pentru cei plecați departe, tochitura vrânceană nu este doar o mâncare. Este mirosul toamnelor din vie, căldura sobei în serile de iarnă și bucuria unei mese la care toți aveau loc. Și ori de câte ori ceaunul începe să sfârâie într-o gospodărie din Vrancea, Mama Mare mai pune o lingură de dragoste în mâncare, iar Bunelul mai privește o dată dealurile, să nu se stingă dorul.