O intervenție considerată mult timp standard în tratarea problemelor de genunchi începe să fie reevaluată de comunitatea medicală. Un studiu de lungă durată arată că pacienții care au suferit o operație de menisc pot ajunge, după 10 ani, să aibă o funcție mai slabă a genunchiului și un risc mai mare de osteoartrită comparativ cu cei care nu au fost operați.

După un deceniu de monitorizare, diferențele au devenit vizibile. Pacienții operați au raportat o funcție mai slabă a genunchiului, iar investigațiile au indicat o degradare mai accentuată a articulației, inclusiv semne mai pronunțate de osteoartrită. În paralel, un număr mai mare dintre aceștia au avut nevoie de intervenții suplimentare sau tratamente ulterioare.

Explicația ține de rolul esențial al meniscului în stabilitatea genunchiului. Acesta acționează ca un amortizor natural între oase, distribuind presiunea în timpul mișcării. Îndepărtarea chiar și parțială a meniscului modifică biomecanica articulației și poate accelera uzura cartilajului, favorizând apariția osteoartritei în timp.

Rezultatele se înscriu într-un curent mai larg din medicina modernă, în care anumite proceduri utilizate frecvent în trecut sunt reevaluate pe baza datelor pe termen lung. În cazul rupturilor degenerative de menisc, tot mai multe studii arată că intervenția chirurgicală nu aduce beneficii semnificative față de tratamentele conservatoare, precum fizioterapia sau exercițiile de recuperare.

Specialiștii atrag atenția că multe rupturi de menisc apar odată cu înaintarea în vârstă și pot exista chiar și la persoane fără simptome. În aceste situații, operația nu este întotdeauna necesară, iar abordarea inițială recomandată este una non-invazivă.

Cu toate acestea, intervenția chirurgicală nu este exclusă complet. Ea rămâne o opțiune în cazurile acute, în special atunci când există blocaje mecanice sau traumatisme severe. Decizia finală trebuie luată individual, în funcție de simptomele pacientului și de evaluarea medicală completă.